– Fragment –
Franz isi petrecuse viata incercand sa inteleaga felul in care lumina schimba lucrurile din jur.
Trecuse de patruzeci de ani si traia sentimentul ca nu invatase nimic. Isi sprijinise coatele de balustrada celei dintai platforme a Turnului Eiffel si privea in jos, catre multimea ce invadase gradinile. Dimineata de mai avea o lumina tanara, cum numai diminetile de primavara au. Cine spunea ca lumina naturala nu are culoare. Ochii lui vedeau astazi o lumina aparte decat aceea din amintirile lui, mai indepartate sau mai recente.
Aici, sus, aerul parea sa fi ramas cel vechi, din aprilie, ori chiar mai indepartat, din martie. Batea rece in obrazul lui Franz, infiorandu-i barba tunsa scurt. Vizitatorii curajosi ce se incumetau sa urce cu ascensoarele sus, in Turn, erau sfatuiti sa poarte haine groase si sa nu se lase amagiti de soarele incantator de mai. La ora aceea a amiezei incepeau sa fie din ce in ce mai multi, in cautare pesemne de experiente neobisnuite pe la terasele restaurantelor care inconjurau ca un brau Turnul, la etajul intai.
Franz privea cu indaratnicie in jos, incercand sa ignore multimea ce devenea tot mai numeroasa in spatele sau si sa se simta aici la fel de singur ca in primele ore ale diminetii. Inginerul din el fusese entuziasmat inca de la lansarea celor dintai schite ale turnului ce avea sa serveasca drept poarta expozitiei din acest an. Imediat isi inscrisese cateva lucrari la comisia de selectie ce urma sa desemneze fotografiile cu care va participa Romania la expozitie.
Cu ani in urma, se folosise de toate economiile tinerei lui familii ca sa poata veni, ca simplu vizitator, la Expozitie. O adusese pe Anna in luna lor de miere la Paris pentru ca mai apoi sa-si petreaca mare parte din zile colindand pavilioanele si standurile, in cautare de masinarii si inventii.
Anna ii ierta aceasta erezie chiar in timp ce el o ducea la indeplinire, si dragostea lui pentru ea capatase, in saptamanile acelea petrecute in Paris, greutatea care altora le este data dupa ani de vietuire impreuna.
Anul acesta participa insa si ca artist. Expunea cateva fotografii, si pentru acest motiv gasise de cuviinta sa soseasca in oras cu mult timp inainte de inaugurare. Pregatise standul romanesc de fotografie si sosirea Annei.
Din cand in cand, de jos ajungea pana la el cate un chiot de copil entuziasmat, ratacit pe curentii de aer, apoi se lasa din nou linistea. Pe peluzele verzi, umbra dantelata a turnului se intindea pana departe, la cheiurile Senei. Farul de la cota de trei sute de metri isi lasase umbra pe ape, iar vaporasele de promenada treceau alene pe deasupra lui. Era inca devreme. Multimea de vizitatori inca nu obosise, iar scaunele randuite frumos de-a lungul peluzelor erau goale.
Umbrelutele doamnelor si domnisoarelor formau un paraias vesel de culoare in raul cenusiu al aglomeratiei.
Totul tine de lumina, se invartea un gand intre toate celelalte ale lui Franz.
Si cum pot face sa aduc lumina aceasta in studio? Ferestrele. Da, o fereastra intr-o zi plina de lumina poate face minuni pentru o fotografie, mai ales la rasarit sau la asfintit, cand soarele intra pe ea piezis. Facuse astfel de fotografii Reginei Elisabeta, atragand cu ele atentia Majestatii Sale si castigandu-si un renume de artist intre fotografii tot mai numerosi ai Bucurestiului.
Curentii de aer neintrerupti de la aceasta inaltime il facusera sa-si pastreze melonul in mana, ramanand in tot acest timp cu capul descoperit. Conditiile neobisnuite scuzau comportamentul care, altminteri, nu ar fi fost ingaduit. Isi simtea una dintre tample calda, iar cealalta rece, dupa cum statuse pana atunci in bataia soarelui.
Incerca sa-si imagineze cum arata in momentul acela trupul sau, pe jumatate luminat, pe jumatate ramas in umbra, si isi facu in gand o fotografie.
Sa fotografiez lumina, isi propuse Franz. Trebuie sa gasesc o solutie sa o pot fotografia. Cum fotografiezi lumina fara sa ai niciun subiect in ea?
Franz isi petrecuse dimineata celei dintai zile a expozitiei in Pavilionul Inventiilor, caruia unii ii spuneau Sala cea Mare a Masinilor. Anna era la parfumeriile frantuzesti, impreuna cu cateva dintre doamnele sosite de la Bucuresti pentru marea inaugurare. Domnul Bell facea demonstratii ale uimitorului sau aparat cu care transmitea vocea omeneasca dintr-o incapere in alta, starnind si aici – ca peste tot unde prezentase inventia – dispute aprinse legate de adevaratul sau inventator.
Sala Masinilor era plina de farmec pentru Franz.
Nimic insa nu intrecea in ochii sai podul rulant care plimba oaspetii pe deasupra salii, asternand linistea printre domnii de jos atunci cand isi pornea motoarele. Electricitatea parea sa puna lumea intreaga in miscare, in ultimii ani. Tipografiile electrice care functionau chiar sub ochii vizitatorilor, scotand, spre incantarea lor, editii demonstrative ale unui ziar cu textele culese chiar acolo de lucratorii uzinelor Marinoni, lasasera o impresie puternica asupra lui Franz.
Le Petit Journal, foaia tiparita sub ochii vizitatorilor, devenise repede vedeta zilei, mai popular decat insusi Ghidul Expozitiei pus la dispozitie de organizatori.
Franz platise biletul pentru podul rulant de doua ori, numai ca sa mai treaca inca o data pe deasupra rolelor mari actionate de un singur lucrator, printr-o apasare de buton. Lumea supusa de un buton sau de o maneta aprindea imaginatia lui Franz.
O palarie barbateasca de pai, legata cu o panglica neagra, veni din spate, il lovi in umar si zbura peste marginea platformei pentru plimbare a etajului intai al Turnului Eiffel. Un domn aparu alaturi de Franz si ramase o clipa dezorientat, cu privirea dupa palaria care o luase, impotriva firii, in sus.
— Era noua, spuse domnul incet, ca si cum inca nu ar fi decis care era cea mai buna reactie la o asemenea intamplare.
CARTEA
De cand s-a deschis, in Piata Teatrului, atelierul fotografic al lui Franz Mayer – fotograf al Curtii Regale – chipurile bucurestenilor se reflecta, rand pe rand, in oglinda vitrinei.
Prin lentila aparatului de fotografiat, tanarul artist imortalizeaza, pe bucati de carton, nu doar marea istorie, ci si sute de istorii personale, in spatele carora timpul curge implacabil.
Simona Antonescu are darul de a citi povestile din privirile ramase vii ale personajelor incremenite prin miracolul fotografiei si de a reconstitui lumea romaneasca a sfarsitului de secol al XIX-lea.
Si in felul acesta se poate scrie istoria primului deceniu al Romaniei independente, de la trecerea victorioasa pe sub Arcul de Triumf, in frunte cu regele Carol I, si pana la Expozitia Universala de la Paris, din 1889.
Fotograful Curtii Regale implineste visul lui Franz Mayer. Fotografiile sale au devenit nemuritoare.
AUTOAREA
Simona Antonescu s-a nascut pe 20 ianuarie 1969, la Galati, a crescut in localitatea Tintea, judetul Prahova, si a fost adoptata de multi ani de orasul Ploiesti.
Dupa terminarea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea“ (actualul Colegiul National „Nichita Stanescu“) a urmat cursurile Facultatii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucuresti. In prezent, lucreaza la o companie multinationala.
A publicat proza si fragmente de roman in reviste literare online.