Nu stiu altii cum sunt, dar Cannes-ul mi se pare de la an la an tot mai greu „de facut“. Pe de o parte e mai usor pentru ca in timp capeti o anume usurinta in a face fata aglomeratiei si stresului, pe de alta parte sunt tot mai multi jurnalisti, trebuie sa vii tot mai devreme ca sa ocupi loc, iar cateodata, mai ales daca scrii pentru mai multe publicatii, vrei sa faci si interviuri si vrei sa vezi si altceva decat Selectia Oficiala, adica si filme din Quinzaine des Réalisateurs ori Semaine de la Critique. Programul se aranjeaza de asa natura incat ar trebui sa fii in mai multe locuri deodata, ceea ce pana acum nu mi-a iesit.
Pentru ca peste trei-patru zile se anunta palmaresul pe care il voi comenta pe larg in numarul urmator si pentru ca anul asta am facut lucrurile un pic altfel decat in ceilalti ani (adica m-am gandit mai mult la placerile mele cinematografice decat la constiinta profesionala), o sa vorbesc aici despre filme care nu au sanse la palmares, pentru motivul ca nici nu sunt in Competitia Oficiala.?Si o sa incep prin a spune ca la a 68-a editie, Cannes-ul – care are un nou presedinte in persoana lui Pierre Lescure –, a renuntat la traditionalul masterclass in favoarea unor interesante documentare despre cinema, prezentate in Cannes Classics. (Ca sa stimuleze documentarul, a instaurat si un premiu, L’Oeil d’Or, pe care un juriu prezidat de Rithy Panh il va acorda unui documentar prezentat in festival.)
Cel mai glamorous dintre acestea a fost Ingrid Bergman, In Her Own Words, de Stig Björkman, la a carui premiera europeana au participat doi dintre fiii lui Ingrid Bergman, Isabella Rossellini si Roberto Rossellini. Isabella a prezidat si juriul sectiunii Un Certain Regard, iar figura mamei ei a fost in acest an emblema festivalului, supraveghiind de sus, imensa si luminoasa Sala Debuss, si zambind din vitrinele magazinelor si restaurantelor. Poza cu pricina, am aflat din film, a fost facuta in Italia, dupa casatoria cu Roberto Rossellini, intr-o perioada buna a vietii ei. „Mama a fost o femeie foarte moderna“, a spus Isabella Rossellini inaintea proiectiei. Imbracata intr-o rochie lunga si galbena, Isabella Rossellini nu a spus prea multe, ba chiar i-a indemnat pe ceilalti – fratele, regizorul, producatorii – sa vorbeasca in locul ei. Probabil ca era foarte emotionata.
Nestiind-o pe Ingrid Bergman decat din filmele pe care le-a facut, nu si din interviuri TV sau alte documentare, am fost surprinsa de mai multe chestii. Desi era vesela tot timpul (apropiatii ei spunand ca era o persoana fermecatoare), isi pierduse parintii de foarte mica. ?Si-a pierdut si cei doi frati la varste foarte fragede, poate de aici ambitia de a reusi si de a fi fericita cu orice pret, cu riscul de a-i face sa sufere pe cei dragi. A avut patru copii, dintre care trei cu Roberto Rossellini, si toti spun in film acelasi lucru: desi s-au simtit neglijati, au tanjit toata viata sa petreaca mai mult timp cu ea pentru ca era pur si simplu adorabila. Era calda, avea umor, te facea sa te simti bine. Nu stiam nici ca a trait o intensa poveste de dragoste cu Robert Capa, nici ca stia sa tricoteze – una dintre cele mai frumoase imagini din film e cea in care Hitchcock (care a regizat-o in Notorius, 1945) ii tine sculul ca sa poata face ghem. ?Si nici ca a avut aproape o manie cu pastrarea amintirilor, desi si-a schimbat viata, sotii, tara de mai multe ori. Pasiunea pentru imagine a fost si ea o surpriza. Influentata de tatal sau care o filmase si fotografiase de mica (poate de aici relaxarea in fata camerei), ea insasi a filmat sute de role de homemovie-uri pe care documentarul le retine fragmentar: calatoria de nunta din 1939, cand a plecat cu sotul cu masina prin Europa, vacantele, copiii.
Unul dintre primele filmulete cu ea a fost turnat de tatal sau. Avea vreo doi ani si era la mormantul mamei. In afara de Sigourney Weaver, care i-a fost partenera lui Ingrid Bergman in teatru (si care spune ca a ajutat-o, fiind atat de stangace la inceput de cariera, sa vada o mare actrita purtandu-se atat de degajat, de modest si de echilibrat cu toata lumea) si de Liv Ullmann (care i-a fost fiica in Sonata de toamna), filmul se concentreaza pe portretul lui Ingrid Bergman construit din propriile ei amintiri (a avut si multe jurnale) si din amintirile copiilor. Portretul nu e encomiastic, dar sincer si cald. Toti copiii vedetelor au o copilarie grea, dar unii reusesc sa se impace cu trecutul si sa-si inteleaga parintii.
„Actorii sunt cu totii niste cornute“
Totusi un alt documentar a provocat cea mai mare afluenta de public la Cannes, Hitchcock/Truffaut, regizat de scenaristul Kent Jones si scris de acesta impreuna cu Serge Toubiana, directorul Cinematecii Franceze. Poate pentru ca era in premiera mondiala? Filmul se concentreaza pe interviul de opt zile care a fost publicat de Truffaut intr-o carte (in 1966) care a „radicalizat“ – termenul ii apartine lui Martin Scorsese –, tinerii cineasti americani ai generatiei sale, influentand perceptia generala asupra lui Alfred Hitchcock, vazut pana atunci ca entertainer si nu ca artist. Kent Jones a cules lucruri inteligente despre Hitch si contributia sa la istoria cinemaului de la Wes Anderson, David Fincher, Olivier Assayas, James Gray, Paul Schrader, Peter Bogdanovich, Richard Linklater si Kiyoshi Kurosawa, folosind fragmente video si sonore originale din timpul interviului realizat de François Truffaut cu el. Cei doi au ramas prieteni si au tinut legatura pana la moartea lui Hithcock, in 1980. Kent Jones aminteste si declaratii picante care intregesc imaginea de stapan absolut, de pilda momentul cand Hitchcock a realizat ca „all actors are cattle“ („actorii sunt toti niste cornute “). Dirijandu-l pe Montgomery Clift in I Confess (1953), l-a pus sa priveasca la hotelul din fata sa, dar lui nu i se parea relevant acest lucru. Hitchcock dorea ca spectatorul sa-si dea seama ca in fata lui Clift era un hotel. Vorbind despre impactul filmelor lui Hitchcock asupra istoriei cinematografului, David Fincher atrage atentia asupra pericolului grabei cu care judecam azi un film dupa succesul de casa pe care il are in primele trei luni. Vertigo nu a fost un succes la lansare, dar e socotit azi unul dintre cele mai bune filme facute vreodata. Pentru Martin Scorsese, scena in care Kim Novak iese din baie semanand perfect cu sotia lui James Stewart e cea mai frumoasa din toata istoria filmului pentru ca reprezinta insasi esenta cinemaului. Personajul lui Stewart e fascinat de o iluzie, de ceva ce nu exista.
King of Cool is back!
Tot in Cannes Classics am prizat si documentarul Steve McQueen: The Man & Le Mans, realizat de Gabriel Clarke si John McKenna, si proiectat in prezenta lui Chad McQueen, fiul lui Steve McQueen, si a lui David Piper, pilot de curse care si-a pierdut un picior filmand pentru Le Mans. Acest documentar unge la inima pe oricine traieste pentru o pasiune. Auzindu-l pe McQueen in interviuri nemaiauzite pana acum si vazandu-l in imaginile filmate in timpul productiei peliculei Le Mans (si care au fost descoperite intamplator dupa 40 de ani), ai la un moment dat senzatia ca filmul il reinvie pe actorul a carui pasiune pentru masini era mai mare decat pasiunea pentru filme. Le Mans trebuia sa fie pentru McQueen filmul filmelor, filmul vietii lui. Urma sa orchestreze (in calitate de coproducator, protagonist si regizor din umbra), cu cel mai mare buget folosit vreodata in cinema, primul film care sa arate pe bune ce inseamna aia raliu. A montat pentru prima oara camere de filmat pe masini gonind cu 300 km/ora, dar s-a aruncat cu totul intr-o intreprindere pe care n-a putut-o controla. L-a adus regizor pe John Sturges, care era deja vedeta (il regizase in Cei sapte magnifici), a filmat cursa de la Le Mans din iunie 1970 (McQueen ar fi vrut sa participe, dar compania de asigurari l-a oprit), a adus piloti buni care au fost filmati intrecandu-se cu McQueen, dar toata aceasta nebunie nu avea un scenariu foarte clar. Proiectul aproape ca s-a blocat, Sturges a plecat, iar producatorul majoritar l-a fortat pe McQueen sa se rezume la rolul principal si sa nu mai intervina in procesul de creatie, ceea ce a fost o lovitura pentru el (mai ales in stresul aflarii ca era in fruntea listei lui Charles Manson, doar o aventura de-o noapte, facandu-l sa nu mai ajunga la cina ca sa aiba aceeasi soarta cu Sharon Tate). Filmul a fost terminat cu alt regizor, mariajul actorului va lua sfarsit dupa filmari (excedata de aventurile lui, sotia ii marturiseste ca l-a inselat si ea), un pilot isi pierde piciorul, altul ia foc, dar nu moare, iar la premiera McQueen nici nu participa. Va renunta la raliuri („I’m clean“, va spune amar), dar nu va fi mai pasionat de cinema, desi va continua sa aiba succes, iar peste 10 ani, cand va fi diagnosticat cu cancer pulmonar, se va duce la clinica din Mexic cu o copie a filmului pe care le-o va arata vecinilor de salon. Era singurul lucru de care era mandru si care ii dadea curaj. Cancerul l-a capatat, se pare, de la azbestul descoperit si in costumele pilotilor de curse ai anilor ’60. The Prince of Cool e cool si azi, punand la respect o gramada din asa-zisele vedete ale momentului. „In prima cursa mi-a fost frica, dar am vrut sa inving frica, de asta am continuat cu raliurile. Ce imi place e ca nu poti trisa, esti numai tu cu tine. Daca faci un gest gresit, mori.“ Ce definitie mai buna a libertatii vreti? Ingrid Bergman nu putea trai fara actorie pentru ca asa se simtea libera. Un pilot care a aparut in filmul din 1970 spune: „Nu e nimic glamorous la racing atunci cand nu castigi. In ultimele doua ture aproape ca plangi, iar dupa cursa multumesti ca ai ramas in viata“. Pentru ca, spune iar McQueen, sa conduci intr-un raliu, la 300 km/ora, e ca si cum te-ai conduce pe tine insuti, devii una cu masina. Alt pilot spune ca atunci cand ajungeau in Le Mans pentru raliu, cum treceau de catedrala din oras simteau adrenalina in stomac si ca in cursa, cu cat mergi mai repede, cu atat mai linistit te simti. O foarte mica parte din senzatiile astea le simte si spectatorul, mai ales intr-o proiectie buna, cand simte vibratia motoarelor in stomac. Acest film desavarseste ceea ce Steve McQueen a dorit sa fie cel mai important film din viata lui. Ma bucur ca am sacrificat pentru el un film din competitie.
By Sidney Lumet
…de Nancy Buirski e interesant pentru perspectiva morala pe care o aduce filmelor cineastului prin intermediul unui interviu inedit realizat cu trei ani inainte de moartea acestuia din 2011. Cu o franchete si o rigoare manifestate in toate filmele sale, Lumet povesteste o intamplare din biografia sa care l-a marcat si care l-a facut sa regrete toata viata lipsa lui de reactie. Mergea cu trenul, in tinerete, cand a vazut pe geam un politist ridicand de pe peron o fata. Cand s-a dus in vagonul unde era politistul, l-a vazut alaturi de alti colegi violand-o pe rand pe fata si platind-o, iar la sfarsit depunand-o pe peron cu aceeasi nonsalanta. „A fost cel mai urat lucru pe care l-am facut in viata mea. Mi-am reprosat de-atunci tot timpul ca nu am intervenit. Sa te opui singur unui grup de opt-noua barbati insemna sa fii pregatit sa mori, iar eu nu eram pregatit“, spune Lumet in interviul luat in 2008. Documentarul sugereaza ca incidentul a influentat cariera acestui cineast care a fost mereu preocupat de ideea de dreptate. Documentarul de la Cannes incepe cu scena de debut din 12 oameni furiosi, cea in care Henry Fonda e singurul din cei 12 jurati care nu e de acord ca acuzatul sa fie condamnat. „Chiar crezi ca e nevinovat?“, il intreaba colegii. „Nu stiu“, raspunde acesta intr-una din cele mai incarcate replici ale filmului, lansand negocierea care constituie corpul filmului. 12 oameni furiosi a fost debutul lui Lumet in lungmetraj, dupa ce lucrase pana atunci in televiziune. A fost un debut simplu. „Nu a trebuit sa ma intalnesc cu producatori sa le explic care e viziunea mea, cum se face azi. Nici macar nu eram interesat de sistemul judiciar. Nu voiam decat sa fac cat mai bine primul meu film.“ Despre Al Pacino, pe care l-a regizat in Dog Day Afternoon, Lumet spune ca spre finalul filmului e „o rana deschisa“. Nu-si propusese sa faca un film realist, ci unul naturalist. Lucra cu o poveste reala, care fusese documentata de presa – si aici documentarul monteaza alternat imagini cu eroii reali ai spargerii bancii, petrecute in august 1975, si imagini cu Al Pacino si John Cazale. Asemanarile sunt frapante. Cele mai interesante imagini din documentar mi s-au parut, insa, cele cu un Sidney Lumet copil, pentru ca a fost, datorita tatalui sau polonez care facea teatru idis, un actor copil. Prima aparitie intr-un lungmetraj a fost in One Third of a Nation in 1939 (pe cand Ingrid Bergman isi filma propria calatorie de nunta prin Europa).
As mai vrea sa scriu si despre cele 60 de filme Lumiere (a cate 50 de secunde bucata), superbe toate, pe care le-am vazut respirand acelasi aer cu fratii Dardenne, Taviani si Coen intr-o sala care a sarbatorit, in hohote de ras si aplauze, 120 de ani de cinema, dar se termina pagina. O sa continui sa scriu, ca la 6 ani, pe langa calculator. Cannes-ul 2015 a avut ceva festiv, poate pentru ca la anul nu stiu daca mai vin. (Spun asta in fiecare an.)
FOTO: www.festival-cannes.com