Absent, din pacate, a fost si Harvey Sachs, istoricul americano-canadian, care a publicat in 2002 prima mare editie a corespondentei lui Toscanini*. Lui ii apartin citeva note lamuritoare pentru personalitatea complexa a dirijorului, in multe privinte deosebita de a concurentilor sai atunci cind sint invocati „cei mai mari dirijori ai tuturor timpurilor”. Spre deosebire de majoritatea „celor mai mari” Toscanini s-a nascut si s-a format in plin secol al XIX-lea (in 1867, la Parma), fiu al unui fost luptator, in razboaiele de independenta si unificare a Italiei, din trupele lui Garibaldi; de unde multe din convingerile sale politice ferme de mai tirziu. Asemenea altor „mari” sefi de orchestra si-a inceput cariera muzicala studiind un instrument la conservator. A detestat insa violoncelul si la batrinete isi amintea ca: „n-am fost niciodata in stare sa cint o scara de doua ori cu aceeasi digitatie. Am fost disperarea profesorului meu”. Si, asemenea altora, a avut o memorie prodigioasa si ocazia de a-si demonstra calitatile de sef de orchestra, pe neasteptate, inlocuind, la 20 de ani, un dirijor indisponibil in Aida.
Spre deosebire de majoritatea „celor mai mari” a fost contemporan in tinerete cu marii compozitori a caror muzica avea sa o interpreteze fidel si cu fidelitate pina la moarte: cu Rossini si Berlioz, cu Verdi, Wagner si Brahms. Operele lui Puccini le-a cintat adesea in prima auditie. Debussy i-a fost prieten. Cu putini dintre compozitorii cu adevarat mari nu s-a simtit in consonanta. La 70 de ani scria: „studiez simfonia a 2-a de Sibelius pe care n-am interpretat-o niciodata si a 4-a de Ceaikovski, pe care n-am vrut sa o dirijez niciodata fiindca nu imi prea place…”
Si tot Ceaikovski este prilejul pentru a-i descoperi aspecte ale personalitatii, intre multele care fac din Toscanini un personaj absolut fascinant. Ocazia era un concert din noiembrie 1938, la incheierea caruia ii scria iubitei lui, pianista Ada Mainardi: „sint frint. Pentru prima data dupa 40 de ani, seara asta am dirijat Patetica lui Ceaikovski. Mi-a fost teama ca nu voi fi capabil sa o fac, ca nu voi fi in stare sa scot nimic din aceasta muzica!… Ca intotdeauna, dupa primele bare, nervozitatea, incertitudinea si frica mi-au disparut. M-am aruncat in ea, asa cum unul care invata sa inoate se arunca in apa, curajos, prima data. In fata ochilor nu l-am avut decit pe Ceaikovski, nefericirea lui, viata lui tragica si pe tine, ingerul meu, in acea zi cind, la declaratiile mele de antipatie fata de muzica aceasta, mi-ai raspuns timid: «nu crezi, totusi, ca ultima miscare din Patetica este frumoasa»? Da, aveai dreptate, Ada mea, nu este numai frumoasa, dar si profund inspirata… La fraza in re major nu m-am mai putut stapini, lacrimile mi-au inundat fata, amestecate, din fericire, cu sudoarea mea, fiindca muzicienii ma priveau stupefiati… Eram in culmea disperarii, gindindu-ma la tine, la mine, la situatia noastra disperata… Ce se va intimpla cu noi? Nu ma voi mai intoarce in Italia vreodata, atita timp cit exista actualul regim si ce poti face tu?…”
Anul Toscanini abia a inceput si este de asteptat ca dintre miile de ore de inregistrari pastrate in mostenirea sa sa apara unele noi, remasterizate cu mijloacele actuale, in completarea editiilor RCA din 1990 si Naxos 1998. Ocazie de a mai vorbi despre personalitatea si muzicianul Artu.
* The Letters of Arturo Toscanini, compiled, edited and translated by Harvey Sachs, Alfred A. Knopf, New York, 2002. XXIII + 449 p.