Pariul cu Amundsen il pierduse: echipa condusa de norvegian ajunsese la pol cu o luna inaintea britanicilor. Acum (adica la inceputul anului 1912) Scott si ai lui trebuiau sa se intoarca acasa. Devenea insa din ce in ce mai limpede ca nu vor mai ajunge teferi inapoi. Si asa a fost.
Mare chestie. Niste exploratori, care nici macar n-au ajuns primii, au murit. Totul putea foarte bine sa se opreasca aici. Insa Scott a tinut un jurnal de calatorie (The Worst Journey in the World), devenit best-seller in Anglia (si, poate, cea mai buna carte de aventuri din toate timpurile, conform National Geographic). Britanicii au facut tot posibilul sa inalte expeditia Terra Nova deasupra celei conduse de Amundsen, rudele au primit decoratii, strazi din tot regatul au primit numele exploratorilor, iar Polul Sud, cu pinguinii lui cu tot, a devenit si-un pic englez. Au fost si nemultumiti, care au pus esuarea expeditiei pe seama lui Scott, au fost si birfe. Dar, dupa un secol, tot dragostea invinge, ca sa zic asa. Luna aceasta au fost donate Institutului de cercetare polara al Universitatii Cambridge (institut care poarta numele exploratorului) citeva scrisori pe care Scott le-a scris in acele ultime zile pentru sotia lui. Erau niste induiosatoare rinduri, adresate „vaduvei mele”, de un om care stia ca nu va mai ajunge s-o vada, si care scria: „Daca am fi trait, as fi avut o poveste de spus, despre cutezanta, puterea de a indura si curajul tovarasilor mei, care ar fi ravasit inimile tuturor englezilor. Aceste insemnari brute si cadavrele noastre trebuie sa spuna povestea.”