– Fragment –
Devenita totusi mult mai intelegatoare si mai nuantata cu el, pe care si-l imagina suferind, comenta, mai mult de forma: „O imagine de paradis pierdut“, pentru ca imediat sa-si aduca aminte de „tovarasa Artemiza Valurean“, cea care plangea in ziua mitingului lui Ceausescu ca, daca semna apelul cu huliganii si cadea regimul, o patea si daca nu-l semna si nu cadea regimul, iar o patea, si nu stia ce sa faca, saraca, decat sa planga, cand unii si-au pus piciorul in ghips, dar altii s-au dus in ochiul ciclonului… Aici se oprea. Nu era de dorit sa intoarca vesta, chiar asa, de tot, Ioana. Desi in cele doua saptamani cat circulase zvonul ca fusese impuscat la Revolutie se ocupase cu o tenacitate de Anita Ipatescu (alta porecla pe care i-o lipise Vlad „ca marca pe scrisoare“), daduse buzna peste Stamatoiu, devenit sef al culturii, facuse scandal, il batuse la cap pe Sandu sa-si foloseasca si el pilele/cunostintele/relatiile ca sa scoata volumul lui Vlad si acum poemele lui erau „pe teava“, ma asigura. Devenise o „capitalista perfecta“, vorba celor de la Topalu, dar nu puteam sa nu-i fiu recunoscator pentru asta: stiam ca doar din loialitate fata de mine o facuse si presupuneam ca, dupa ce se intamplase ce se intamplase cu Letitia, oricate framantari si remuscari i-ar fi atribuit, il antipatiza ca la inceputul cunostintei lor. Sau nici macar nu-l mai antipatiza. Ma rugase intr-un rand sa nici nu-i mai pomenesc numele. Cu cat vorbim mai putin despre el, cu atat o sa ne intelegem mai bine, imi spunea vag amenintatoare ori de cate ori il evocam. Si iesea din dormitor cu mersul ei greoi de la sarcina. Imi propuneam sa-mi schimb atitudinea fata de ea imediat ce avea sa se nasca Raducu, sa-i atrag atunci atentia ca a tinut-o cu mine din santaj in santaj toata perioada cat copilul meu a fost in „gazda“ la ea, dar, ca si cum mi-ar fi ghicit gandul, fiindca devenise extrem, extrem de suprasenzoriala, se intorcea imediat, strigand: „Sa nu-ti inchipui ca un copil ti se instaleaza in cap si nu doar in burta si din cauza lui o femeie nu mai gandeste. Tot asa gandeste si dupa aceea, nu-ti face iluzii“. Nu ajungeam la reconciliere, dar adevarul este ca nici la cearta.
Dincolo de oroarea mea de certuri cu propria sotie, pe care nu o mai intelegeam, de grija pentru bunastarea copilului meu, dincolo de viitorul care-mi tinea gandurile suspendate, adevarul este ca-i uitasem amandoi. Topalu, Harsova, pictura, pescuitul erau amintiri foarte frumoase, erau chiar tineretea mea, dar estompata sau adanc ingropata, fara figuri in relief, deasupra solului, chiar daca in centrul amintirilor mele era, cu siguranta, Vlad. Vlad si peisajele mele cu case dobrogene.
Si acum, in 11 iunie, cand baietelul meu mai avea o luna pana sa vina pe lume si bunicii lui, la Bucuresti, ii pregateau frenetic trusoul, Vlad ma sunase la numarul de la garsoniera de langa moschee, vorbindu-mi exact ca pe vremuri. Si am fost emotionat sa-i aud vocea: „Batrane, stiam ca esti aici, ai fost reperat. N-am vrut decat sa te salut de la distanta“. „Cum de la distanta? Vino imediat incoace.“ „N-am cum, batrane, n-am cum. Sunt chestiuni arzatoare la ordinea zilei, care nu suporta, carevasazica, amanare.“
„Chestiuni arzatoare“ era un fel de-a spune. Intelesesem ca fusese dat afara din invatamant si traia din pescuit. Fara nici o legatura cu episodul revolutionar, de fapt, nici macar cu cele cateva saptamani de presa furibunda, cand fusese chiar amenintat cu moartea pentru un articol care a facut o mare valva locala, fiindca era intitulat „Revolutia din Constanta s-a tinut la Bucuresti“. Plecata in 22 decembrie, cu huiduieli, am inteles, si revenita aproape imediat dupa alegerile din mai ’90 (sau si mai devreme), tovarasa Artemiza Valurean, devenita „doamna“, il daduse afara pentru consum repetat de alcool, intrare la ore in stare de ebrietate si ofense aduse autoritatii. Stamatoiu nu reusise sa dreaga nimic, ma sunase si-mi spusese: „Batrane, e singurul motiv. Revolutionarilor vezi si tu ca noi le dam ce trebuie. Macar un act daca-si facea“. Pana si Ioana, de altfel admirativa, pretindea ca nu din onestitate, ci din neglijenta nu-si luase acel act. Asa era. Si totusi, daca cineva fusese revolutionar, acela fusese el. In 21, cand doamna Artemiza Valurean, inca tovarasa, ii convocase si ii primise hohotind de plans si aratand speriata spre televizorul inchis, in vreme ce Stamatoiu, in capul mesei, citea un text despre huliganii de la Timisoara care trebuie condamnati, Vlad s-a uitat roata la toata adunarea cernita din jurul mesei din cancelarie, apoi la televizor. Doar o secunda. „Gata, Ceausescu a belit carasu’“, urlase si, tragandu-si din mers pe maneci canadiana de fas imblanita, a spus, indreptandu-se spre usa: „Ei, ia sa vedem, pe cine duc gratis la Bucuresti?“. Nu am sa uit niciodata momentul acela, desi am ramas intepenit pe scaun. E unul dintre cele mai rusinoase din viata mea si mi-l asum ca atare. Cea care s-a ridicat a fost profesoara de franceza, cea din cauza careia il parasise Letitia. Daca intre ea si Vlad se petrecuse ceva acolo, la Villa Margareta, daca ei pangarisera Sanctuarul puritatii, cum ar veni, atunci se prefacea foarte bine, fiindca imi amintesc ca a spus: „Vin eu, domnu’ Cernescu“. Si, inhatand de pe speteaza scaunului o canadiana cu gluga si fermoar, destul de groasa, a ocolit masa lunga si s-a indreptat in urma lui spre iesire. Am aflat apoi, de la altii, ca a bantuit strazile Bucurestiului, participand la toate mitingurile, pana in 19 ianuarie, cand i-a zis ultimei lui cuceriri, o pustoaica de 19 ani, iubirea lui calita pe baricade: „Gata, distractia s-a terminat, capul la fund. Acest butoi de o mie de tone de rahat va fi de acum amestecat cu cateva zeci de kilograme de miere. Asa ca, de fapt, vor fi o mie si cateva zeci de kilograme de rahat“. Si s-a urcat pe motoreta cu ea si a revenit la Harsova, probabil beat mort, dar contractul lui de munca era deja desfacut.
Nu-l cautasem deloc in lunile din urma, iar acum ma cauta el pe mine. Doar ca sa ma auda, spunea. Ca sa stiu ca „am fost reperat“.
Si pentru ca am insistat din rasputeri, a doua seara ne-a batut totusi la usa. Ioana statea cocotata in varful patului, prajita toata si unsa cu otet. Citea Numele trandafirului, dupa ce terminase Magicianul, aflat inca pe masuta de cafea. Spre deosebire de toata lumea pe care o cunosteam, care devora ziare, in asteptarea nasterii copilului, pe Ioana n-o mai interesa actualitatea. Profita de „mica vacanta“ pentru a se pune la punct cu literatura necitita. M-a intrebat, amabila, daca vreau sa-i deschida ea.
CARTEA
Cand Doina Jela se hotaraste sa scrie un „jurnal de lasare la vatra“, in haosul si agitatia din redactia editurii unde lucreaza isi face aparitia Rafael, o veche cunostinta a ei, si ii lasa un manuscris misterios in vederea publicarii. Din acest moment, pe masura ce il citeste pentru a-i face un referat, paginile din jurnalul ei se impletesc cu cele din manuscrisul lui Relu-Rafaelu, iar ceea ce era initial o obligatie, personala si de serviciu deopotriva, devine o veritabila provocare pe masura ce descopera ca personajele sunt reale si, mai mult, ca le cunoaste. Vlad Cernescu, Letitia, Ioana, Valeria si Rafael sunt adusi laolalta de repartitia ca profesori la o scoala dintr-o comuna dobrogeana, nu cu mult timp inainte de revolutie. Povestile lor se intretaie, legaturi nebanuite ies la iveala, iar micile istorii personale se prelungesc pana in prezent si compun istoria mare a ultimului sfert de veac, avand in centru Villa Margareta, un loc al pasiunii inflacarate, dar si al marilor dezamagiri. In romanul Doinei Jela fictiunea si realitatea se contopesc intr-o poveste emotionanta si tulburatoare.
AUTOAREA
DOINA JELA, prozatoare, publicista, eseista, traducatoare. Dintre volumele publicate mentionam: Cazul Nichita Dumitru (1995, Premiul de onoare din partea Asociatiei Internationale a Scriitorilor si Oamenilor de Arta Romani, Washington, 1996), Aceasta dragoste care ne leaga (1998), Drumul Damascului (1999, 2002) si Lexiconul negru, unelte ale represiunii comuniste (2001). La Editura Polirom a mai publicat Telejurnalul de noapte (1997).