— Fireste, libertatea individuala a fost cea care a schimbat totul, dar nu singura, ci impreuna cu nou-nascuta posibilitate de a avea o voce in spatiul public. A fost marea revelatie postdecembrista, posibilitatea oricui de a avea o voce. Prin aceste voci noi a inceput lunga si dificila constructie a spiritului public in Romania de dupa comunism. Societatea romaneasca a reintrat in istorie in Decembrie 1989. Fireste, statul a facut istorie si inainte de 1989, prin intermediul structurilor statului comunist, dar societatea, ea, era complet exclusa. Noi am fost cu totii, inainte de 1989, masele inerte impinse la vale de politica partidului unic, care, nu-i asa, era avangarda miscarii revolutionare. Noi, societatea, nu aveam decat emotii, inainte de 1989; initiativele le aveau ei, partidul, marxist-leninistii din avangarda revolutionara. Din 15 decembrie 1989, slava Domnului, au inceput sa aiba si ei emotii, iar noi, elementele cu adevarat revolutionare, am preluat initiativa istorica.
Strada, nu institutiile, a fost locul in care societatea romaneasca a renascut, odata cu redescoperirea formelor spontane de asociere politica si civica. In primii ani de dupa Revolutie, a fost o renastere impotriva statului, ceea ce mi-a placut, pentru ca vechiul si detestatul stat comunist, cu structurile sale manipulativ-autoritare, trebuia complet schimbat; a devenit apoi, cu timpul, o reconstructie a societatii in vederea punerii oamenilor sub protectia tot mai cuprinzatoare a statului, ceea ce m-a deprimat, pentru ca aceasta nazuinta implica conservarea structurilor autoritare. Ce vedem azi este urmarea triumfului celei de a doua tendinte, cu o retorica de impanare superficiala a nazuintelor primei tendinte. Dar elanul societatii de a nu se lasa administrata, ca o masa inerta, de catre stat s-a pierdut. Nu mai intruneste majoritati… Societatea vrea tot mai mult stat si tot mai putina libertate: exact invers decat voia in primii ani de dupa Revolutie. In mod paradoxal, atunci, cand statul era inca intens represiv, societatea si-a celebrat in modul cel mai spontan libertatea. De ce tocmai atunci? Pentru ca atunci cei mai multi dintre oamenii activi impartaseau un ideal care, pentru mine, reprezenta (si reprezinta inca) un ideal inalt de societate, societatea deschisa a liberei initiative: acum, din pacate, nazuinta majoritatii concetatenilor nostri este societatea asistata, un ideal de societate inchisa in ea insasi, care nu cere, pentru membrii ei, decat sa fie cat mai complet preluati in intretinerea statului. Noua viziune despre stat este aceea ca sarcina lui cea mai importanta consta in administrarea societatii in vederea asigurarii tuturor nevoilor ei. O regresie clara si dezesperanta la vechiul ideal al statului totalitar, justificata insa nu prin vechile ideologii totalitare, ci printr-o ideologie postmoderna sui-generis, de tip hedonist-consumista.
In 1990 nu era asa. Oamenii redescopereau libertatea individuala si aspirau sa preia pe umerii lor istoria. Iar istoria se facea pe strada, alaturi de oamenii vii, concreti, necunoscuti, pe care ii descopeream atunci si carora ma descopeream la randul meu, in chip social si comunitar, pentru prima oara. Tot anul 1990 am fost numai pe strazi, demonstrand, discutand, dezbatand, certandu-ma si imprietenindu-ma succesiv si uneori simultan cu zeci de oameni, din toate zonele sociale. Cand nu eram in strada, tineam casa deschisa si continuam in casa ceea ce nu mai putea fi facut pe strada. La locul de munca, cei cu opozitia la Iliescu si CFSN erau fugariti, injurati, priviti cu ochi rai. Dar faceam istorie si asta ne facea irezistibili. Nu doar noi, ci si cei care sprijineau puterea neocomunista, vedeam ca aproape tot ceea ce spuneam, sustineam si faceam intra in discursul public si se impunea in agenda politica, de la an la an. Societatea mare, a pasivilor si inertilor, se contamina de la societatea mica a revolutionarilor pro-capitalisti si anticomunisti, care erau activi si imaginativi. Victoria publica, macro-sociala, a acestei revolutionari cotidiene, prin contaminare, de la om la om, nu a intarziat sa se produca: alegerile din 1996 au fost castigate pe agenda societatii civile, de forte politice care fie s-au identificat cu aceasta revolutie prigonita de stat, fie s-au raliat la ea din oportunism politic. Inclusiv acest oportunism politic a fost o victorie de-a noastra.