Am montat Mrozek, Wesker, Caragiale si chiar Paul Anghel. Scriu un teatru mai particular si se pare ca e greu de montat, din cite am aflat de la regizori. Piesa asta au incercat pina acum s-o ridice trei colegi, dar s-au oprit la faza de lecturi pentru ca nu mai stiau sa continue. Asa se face ca m-am apucat eu insumi de ea, macar cit mai pot sa fac lucrul asta. Poate va fi o montare-ghid pentru alte piese ale mele. Alta a fost jucata anul trecut la Satu-Mare: Schiopul cu miros frumos.
Mircea Ghitulescu spune ca sinteti un critic al moravurilor romanesti, „intotdeauna sever, adesea nedrept”. Asa ceva vine din violenta rostirii dumneavoastra, dintr-o vehementa care atinge uneori forta imprecatiei…
Masura in care am fost nedrept fata de moravurile romanesti nu a fost verificata pina azi. Mi se pare c-au meritat. Cit priveste onestitatea sau bunavointa acestor moravuri fata de mine, asta e o alta discutie. E numai o fraza a lui Ghitulescu, dinsul ar fi trebuit sa demonstreze asa ceva. De obicei, cine a avut o pozitie critica fata de ce am filmat sau scris a spus ceva de genul: „Iar vine asta, domnule, sa ne arate mizeriile pe care le stim!”. Inca nu stiti destul, pentru ca v-ati deprins cu ele. Si Paler a avut o zicere oarecum similara. A zis asa: „Daneliuc daca vede un copac inflorit si sub el o gramada de gunoi, intii filmeaza gunoiul”. Eu n-am putut sa-l intreb la fel de public, pentru ca n-am avut ocazia: Paler ar privi copacul inflorit si ar inchide ochii la gunoiul de sub el? Am parerea ca in ultimul timp nu prea… Amindoua par blestemate a fi simultane. Nu cred ca as apasa prea tare, pina la nedreptate, pe o anume rejectare a moravurilor, cu atit mai mult cu cit, intr-un mod inexplicabil, iubesc tara asta, desi contemporanii imi sint mai putin dragi. Ori de cite ori cobor din apartamentul meu, parca aterizez in alt loc. Tara mea e casa mea si limba romana, vorba poetului. Probabil ca nu sint singurul care simte astfel. Cind ies afara, nu fac decit patru-cinci pasi si cineva imi strica imediat ziua.
Cind ati debutat in 1997 cu romanul Pisica rupta, cei de la ASPRO v-au acordat premiul pentru cea mai buna carte a anului. A fost bine primita de critica literara romaneasca (in care am impresia ca nu prea credeti)?
Da, nu prea cred. Cartea a fost primita bine fiindca s-a banuit ca reprezinta o bizarerie in viata mea. Cind am incercat sa depasesc o anumita literatura memorialistica si sa-mi caut un loc printre scriitorii romani am simtit din multe parti adversitati serioase, chiar de la ASPRO. Mircea Nedelciu, care mi-a inminat premiul, initial neavind aceasta optiune, a parut oarecum deranjat. Dupa aceea, cartile mele nu au mai fost intimpinate la fel. Nu le-au injurat, dar au preferat sa taca. Probabil ca eram socotit un intrus, eu credeam ca ma indrept spre o breasla ceva mai aerisita, mai inteleapta decit cea din care veneam. Chiar in cuvintul in care le multumeam pentru premiu am cautat sa atrag atentia asupra faptului ca ma aflam intr-o ambianta profesionala mai prietenoasa si ca apreciam acest lucru. Ulterior, m-au facut sa simt altceva. Dar nici n-as vrea sa ma simt in pielea lui Cartarescu sau a altui pseudoromancier umflat cu pompa de editor…
Functioneaza literatura, cultura noastra dupa criterii de „loja” in care se intra destul de greu, trebuie sa te arati obedient, supus fata de protectori pentru a reusi?
Desigur. Probabil ca se asteapta a o lua de jos, a face diverse servicii, aplecari de bazin, sa gasesti maestri pe care sa-i adulezi, sa scrii un numar de ani pe colturi de revista in drumul spre prima pagina, or, eu nu aveam nici timpul, nici cheful. Nu ca n-as fi avut bunavointa, daca asta era regula jocului, dar veneam cu o anumita reputatie din alt domeniu, nu mai aveam nervii s-o iau iar de jos pentru confortul nu stiu carei mediocritati. Asta a deranjat un pic, dar e numai aventura mea cu niste colegi de noua breasla pe care nu mi i-am ales singur.
Dar, intr-un interviu acordat unui cotidian, declarati ca ati fost impins la actul scrisului pentru ca trebuia sa supravietuiti psihic. Fraza e foarte dura, ati fost lovit atit de tare?
Si foarte rau, si foarte mirsav. Inainte de 1990, e notoriu, am avut stagnari in creativitate cauzate de cenzura. Maximum de inactivitate au fost vreo 4-5 ani, dupa Glissando. Insa recent s-a intimplat ceva neverosimil, fiindca am stat pe tusa opt ani. Lucram la un film despre Ovidius – scenariu din care mi-am extras si piesa montata la Satu-Mare. Bun, mi-a fost devalizat bugetul chiar in momentul in care lucram! In Romania se poate fura orice; stat de drept. Cit pe ce sa fie de drepti! Noroc c-am virat-o spre drepturi depline. Vorbesc de intrarea prevazuta in UE. Cind aud fraza asta, fac bube! Uitati-va ce salarii „depline” avem astia de-aici, paria Europei! Dar am inceput sa ma obisnuiesc si incerc sa fiu atit de nepasator cit sa pot supravietui. Altfel, clachezi, innebunesti; in istoria cu Ovidius asteptau sa-mi explodeze ceva. Asa a intervenit scrisul, supapa care m-a mai scos din smoala in care ma zbateam ca sa pot vedea si pomul inflorit al lui Paler. Desi, cum am spus, din cit il observ la televiziune, a renuntat si dinsul la ideea asta. Revenind la metafora copacului inflorit, am doua intrebari: cum a putut copacul acela sa infloreasca in mijlocul gramezii de gunoi (asta sa spunem ca e mai simplu, vital), dar cine a avut inima sa arunce gunoiul acela tocmai acolo? Ca sa oprim pomul – a devenit o metafora a umanitatii…
Insa in 2003 – fiindca acum stim ca literatura v-a ajutat sa iesiti din acest mecanism kafkian, pe care, iata, nu-l credeam posibil intr-o Romanie pretins democrata – primeati premiul ALIA.
Incepuse sa-mi placa sa scriu… Iar un premiu sau altul nu inseamna nimic.
Se vede asta din ritmicitatea cu care va apareau cartile, ati publicat cinci romane: Pisica rupta, Marilene, Apa din cizme, Strigoi fara tara, Petru si Pavel. Consider ca vi s-a decernat un premiu important, chiar daca nu era doar pentru literatura dumneavoastra, acordat anterior unor oameni de cultura valorosi: Henry Wald, Ileana Malancioiu, Dorin Tudoran.
Personal, va spun, nu prea ma omor dupa premii; cu timpul nu mai cred nici in cele literare, nici in cele cinematografice, nu sint decit inventii mediatice destul de dubioase. Pot face opera mai notorie, dar nu si mai buna, in mod sigur. Am vazut lucruri premiate mai proaste decit altele neluate in seama, uitati-va la premiul Nobel pentru Literatura in anumiti ani, chiar recent, ati putea fi uimit.
Anul trecut l-a luat Orhan Pamuk, un scriitor considerat bun.
L-o fi luat, dar nu cred ca e chiar Faulkner. La Nobel sint, mai degraba, mai multi insignifianti dintre cei premiati decit altfel. Uite, cazul Sully-Prudhomme, in 1901, cind l-a luat linistit, desi Tolstoi traia. Cine mai stie ceva despre el? Probabil ca asa se acorda si pentru Pace, in functie de conjuncturi. Se face un tapaj enorm cu premiile, asa cum se face si pe la noi in cinematografie, acum cind niste baieti talentati au luat niste premiute la festivaluri straine, mai mult sau mai putin vecine cu festivalurile mari.
Premii bune, altminteri…
Premiute. Nici unul n-a fost acceptat intr-un festival de clasa A, doar, in cel mai bun caz, intr-o sectie adiacenta acestuia. Ii apreciez ca oricum misca ceva in cinematografie, era un aer prea statut, dar sint filme care miros inca a scoala. Din partea unor oameni la patruzeci de ani incepi sa ai alte pretentii. Unde sint tinerii de douazeci? Ia cautati-i! Cind o sa vad unul ca sparge gheata cu adevarat, ca patrund intr-un festival major, serios, atunci o sa fiu primul care o sa-si scoata palaria. De fapt, aceste filme incep sa fie transmise la televiziuni. E destul de usor sa-ti faci o parere.
Aveti aceasta obsesie a puritatii, a non-atingerii in arta dumneavoastra. Dar daca asa este intocmita lumea, ce poate sa faca artistul?
Ce sa faca? Nimic. Sa observe, asta e tot ce poate sa faca. Altceva nu poate face nimeni. Ni s-a inoculat ideea ca arta poate schimba ceva; e fals, nici un fel de arta n-a facut omul mai cumsecade. E suficient sa va uitati in jur, desi preocuparile pentru arta sint vechi de citeva milenii.
Da, insa inainte de 1989, cind ati facut Glissando, aratati ceva, educati intr-un anumit fel, contra curentului ideologic existent, chiar daca nu aveati de gind asta.
Nu educam. Aratam ceea ce se stia deja. Nu prea era insa confortabil si neprimejdios de exprimat, de acord.
Unii dintre noi nu stiau…
Cei care nu vedeau nimic n-au vazut nici in Glissando, va asigur. Atunci, suferinta era libertatea, poate si informatia, dar erau cel putin 20 de milioane mari si late care nu sufereau mai deloc din pricinile astea, informatia pentru ei nu insemna nimic, ar fi trait in continuare perfect multumiti, aveau de lucru, aveau soia, aveau un apartament, o bonificatie de 23 august. Pentru acestia era mai bine decit acum, cum pot spune si eu – dar din alte puncte de vedere.
Din care puncte?
Am senzatia tot mai neplacuta ca regimurile de stinga par totusi „mai culturale” decit democratiile. Nu sint de stinga!
Puneau artistul „la teasc”.
Desigur, dar erau interesate de arta lui pentru ca le trebuia propaganda si il fortau sa produca in interesul lor. Fatalmente, apareau si artisti care se derobau, si atunci rezultau opere. Ma uit la mine si ma vad depinzind de banii jegosi ai oricarui troglodit ca sa pot incepe ceva. Oricare nesimtit care a facut avere, intr-un fel sau altul, iti explica cum e cu arta, cum o vrea el, in ce marime, ce format etc. Pina si sponsorii au disparut, nu mai sint bani de spalat. Literatura care se vinde te invata cum sa maninci morcovi, cum sa-ti legi cravata, cum sa-ti dezvolti tupeul, cum sa te pacalesti ca esti sanatos prin nu stiu ce masaje si tertipuri.
Ma gindeam la faptul ca acest tip de vehementa intelectuala si umana, de critica facuta de pe pozitiile est-etice ale unui om care a fost educat sa sustina si sa produca arta (conteaza ca ati facut inainte de IATC o facultate de filologie), vine oarecum si din vina basarabeana. Sinteti nascut la Hotin.
Sint nascut acolo, dar nu sint basarabean. Hotinul e Bucovina. E altceva. Tata era de prin zona, dar singele din partea mamei are ceva polonez.
Polonezii sint mindri, orgoliosi, au panas, mi se par si putin fantasti…
E posibil sa fi mostenit defectele astea, dar mi-ar placea sa cred ca am mostenit si glanda pentru cinematograf.
Eu voiam sa va aseman cu Paul Goma, un maestru al criticii societatii comuniste si post-comuniste, cu care semanati in vehementa si amplitudine. Intre altele, printre primii dupa 1990, el denunta sintagma „rezistenta prin cultura”. Dumneavoastra, care ati facut filme fara rabat ideologic, ce parere aveti?
Eu nu cred in asa ceva, asta a fost o alta minciuna, am impresia ca nici Goma.
Nici Goma nu crede, tocmai asta va spuneam.
S-a acreditat ideea ca am tacut, am inghitit, dar aveam opere de sertar si nu au putut sa ne infringa. Ba au putut. Operele de sertar nu sint prea multe, s-a vazut. Si nici cine stie ce. Cine a putut sa scrie bine a scris bine, a mai si publicat pe vremea aceea, dar nu sint multi.
Nu puteai sa te pui bine si cu partidul, si cu scrisul tau cel mai profund.
Exista un fel de a pacali partidul. Si Preda a facut asta in buna masura. Daca ar trai azi, nu stiu ce editor ar gasi el, in cazul cind editorul nu ar sti ca Morometii e o capodopera. Uite, sa vina unul cu un roman exceptional despre starea rurala. Citi editori s-ar inghesui sa-l publice? Cit ar trebui sa bata pe la usi? Va auzi aceeasi fraza: domne, nu merge, nu se mai citeste asa ceva…
E vorba si de contextul favorabil unei opere…
Posibil. Contextul insa exclude. Gustul nu se formeaza de la sine. Exista, de fiecare data, cineva care il formeaza. Unde sint acestia la noi? Vad artisti care, pentru a se considera vandabili, incearca prea des sa coboare la gustul comun, format in fata televizorului. Cit despre cealalta poveste, eu nu cred ca a fost o rezistenta reala, o solidaritate prin cultura, fiecare a rezistat cum a putut. Unii au luat in piept regimul, cum l-a luat Goma, altii au incercat sa-l dribleze, cu mai mult sau mai putin succes, dupa ce isi facusera un nume – era absolut necesar sa-ti faci un nume pentru a nu te expune primejdiei imediate de a fi „atins” in centrul vital –, altii au dat din codita, dar operele cu adevarat valoroase se pot numara pe degetele unei miini.
Ce mi se pare dilematic este lipsa de solidaritate a creatorilor impotriva unui regim abuziv, absenta acelui liant care uneste. Spre deosebire de alte tari, in vecini, unde s-a reusit, Romania parea sa fie profund divizata, anemica. Dimpotriva, cazurile Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei atesta o rezistenta in timp, inclusiv civica.
Daca, prin absurd, s-ar reinstala un regim dictatorial, ati asista la acelasi lucru. Perioadele istorice nu se constituie in aluaturi umane diferite. Sigur, acum poti trompeti in libertate. Culturile mici dezvolta orgolii mari. Creatorii incep sa se suporte greu, se evita, fiecare are aranjamentul sau personal cu puterea, in masura in care obtin de la putere ce vor. O solidaritate ar fi daunat avantajelor particulare dobindite, de aici neputinta coagularii. Solidaritatea nu se formeaza de la sine. Primeaza, cum spun, orgoliul si avantajele cistigate, chiar daca pretul e uneori turnatoria colegiala.
Actuala dosariada, care se vrea o curatire a grajdurilor lui Augias in politica si in cultura romaneasca, in societate, va avea efectul scontat?
N-o sa limpezeasca niciodata nimic. O sa invrajbeasca neamul romanesc, si-asa vai de capul lui. Toata ura si mizeriile adunate pe vremea lui Ceausescu abia azi le expectoreaza. Si nici nu se arata vreun rezultat. Ati vazut ce lista a facut acest Liviu Turcu: Nastase, Melescanu, Pascu, Voican-Voiculescu. Veti vedea ca nu li se va clinti nici un fir de par!
MCC e capusa de stat
Ce credeti ca ar trebui facut pentru a iesi din provincialism, din marasmul asta care continua, cum vedeti un proiect minimal pentru aerisirea de care avem nevoie?
Mi s-a mai pus intrebarea asta si va spun si dumneavoastra ceea ce am spus atunci: eu as face tot ce as putea pentru desfiintarea Ministerului Culturii. Nu mai are obiectul muncii. Merge cu frina trasa.
Va intilniti aici cu Mihai Sora, care spunea ceva asemanator…
Probabil. Revin: Ministerul Culturii nu are obiectul muncii, o serie de teatre au trecut deja la municipii, sint creditate de primarii, functioneaza deja ca organisme private. In schimb, sint ejectate in fiecare clipa idei marete si neghioabe, care justifica activitatea cuiva, dar ii incurca pe toti.
Pai, si cine va avea grija in viitor de acesti „pui” rataciti, daca marea „closca” va fi sacrificata…?
Care-s puii rataciti?
Institutiile astea care sint aruncate pretutindeni, dupa descentralizare.
Pai, toate coexista intr-o stare privata. Daca le vin niste bani de la buget, de ce trebuie sa treaca mai intii pe la functionarimea din minister si sa nu fie dirijati direct spre proiect, fara mijlocitor? Normal ar fi sa se stirpeasca birocratia asta. Noi, in ’90, am facut o greva, atunci cind am rupt cinematografia de Ministerul Culturii. A si reusit; era prima si rezultatele au fost excelente: cinematografia a mers foarte bine timp de zece ani, cit a stat la distanta de minister. Primea subventia de la stat in mod direct, s-au facut filme onorate in cele mai mari festivaluri internationale. A venit Razvan Theodorescu si a realipit cinematografia la stat, printr-un ucaz de ministru si, de data asta, nimeni nu s-a mai obosit sa protesteze. Lumea sufera deja de o lehamite fara leac. Exista tari foarte civilizate care au cultura serioasa, dar nu au minister: SUA, Germania. Ministerul e capusa de stat. Lucrurile pot merge mai bine fara.