Libertatea insemna candva – astazi mai putin – un ideal. Deseori unul utopic. Iar literatura inlocuia libertatea imposibila cu cartografierea memoriei. Cam asa functiona, fireste, banalizand problema, intreaga productie literara din comunism. Romanul punea in discutie nu doar constructia, ci felul in care se administra memoria, in interstitiile careia se disputa parabolic notiunea de libertate. Vartan Arachelian a inteles la timp ca atelierul romanului intrerupt de evenimentele din 1989 pretinde nuante amestecate. In primul rand, modificarea a insemnat aducerea la suprafata a soparlelor, pastrand totodata ambiguitatea in stare de alerta. Transfigurarile istorice se regasesc apoi in substantialitatea eroului central. Nu stiu cum se numea initial protagonistul romanului. Cert e ca, in varianta finala, Valeriu Timisanu imprumuta, nici mai mult, nici mai putin, chiar numele de cod aflat in Dosarul de securitate al autorului (V. Timisana/Timisanu). Spirala istoriei absconse si cea a istoriei revelate se intrepatrund la nivel biografic, functionand contrapunctic.
Cu toate acestea, disputa identitatilor suprapuse se volatilizeaza intr-o naratiune ce cultiva alteritatea aproape geometric. Tensiunea rezultata cadreaza miezul tare al romanului. Apoi, cum e de asteptat, fresca reconditionata capteaza tot mai apasat ecouri poematice. Aluzivul astfel liricizat se intalneste la tot pasul, contribuind la atmosfera unei nostalgii acaparatoare ce aluneca sistematic in irealitati.
Trama romanului urmeaza sugestia biografista, suprapunand borne geografice si istorice din care nu lipsesc reperele inter si intratextuale cu Calatorie la capatul noptii al lui Céline. Romanul insista pe o dubla revelatie: prima amendeaza fatarnicia si aparentele sociale. Valeriu judeca trecutul cu experienta celui infrant de sistem. Nici activitatea jurnalistica nu-i spune altceva. Drept pentru care, a doua revelatie reconsidera participarea lui la investirea conditiei umane cu determinari ce tin de durata interioara. Decide, prin urmare, sa scrie numai fictiune, satul de pantomima libertatii.
Doar ca travestiul scriitoricesc nu poate croi o realitate cu totul imaginara. Se intoarce, de aceea, in Constanta natala, unde convietuiesc suceala, mitul si fantasticul, toate respirand un aer salubru, de viata noua. In plus, lumea de aici pastreaza intact sentimentul de scena umana, cu un du-te-vino de un firesc ce numai in fictiune mai e de gasit. Nicaieri, asadar, un loc mai potrivit pentru a i se monta debutul in dramaturgie. Insa premiera se amana, pentru ca scena lumii devine – ramane, de fapt, ca intotdeauna – singura autentica. Valeriu stie ca numai scena prezinta fara urma de tagada libertatea si adevarul ei, indestructibile.
In asteptarea unei premieri ce nu mai are loc, spectacolul se deruleaza in doua planuri, atent sincronizate de un regizor cu priza buna la manta realitatilor. Unul radiografiaza istoria „Micului Paris“ al Constantei. In piesa trecutului defileaza colectivitatile umane care definesc prin exceptiile lor epoca. Romanul trecutului din La capatul noptii are in centru figura lui Ovidiu, simbol si emblema geografica, ce talmaceste in buna masura psihologia locului. Asa zicand, fara Ovidiu nu exista nici Tomisul. Adevarat „agent patologic“, poetul exilat arata cat de carcotas si zelos e omul de aici si cum scena dobrogeana se anima brusc odata ce agentul perturbator – care e poetul – emite semnale de Ars amatoria, ars amandi.
Discursul devine fragmentar, preluand episoade istorice si legendare care sunt redate, nu o data, cu instrumentele schitei si reportajului. Semn ca ziaristul de altadata nu se poate tamadui decat prin memoriile dintr-un labirint inca nedeslusit. Relatarile au in comun ideea ca individul se desparte intotdeauna de trecut zambind. Chiar daca nu pare asa, fauna umana de la periferia Tomisului inseamna generatii de complicitati. Si de saltimbanci. Asa incat, istoria – devenita o scena generoasa – ofera un spectacol din care gravitatea se vede expulzata.
Cum n-ar fi de-ajuns de complexa, scena trecutului capata proportii cinematografice, naratorul operand de la un punct si in prezentul ce se intinde, la randu-i, ca o scena cand alternativa, cand prelungita din scenariul initial. Insotit de prietenul tineretii (turcul Muzafer), Valeriu traieste aventura unui inceput dictat de noua sa viata artistica, astfel incat, ne incredinteaza naratorul, el era „fericit ca noaptea care incepea urma unei seri fascinante, o veritabila capodopera la care nu indraznise sa spere vreodata“. In realitatea inedita in care plonjam deodata cu entuziasmul protagonistului vom asista la interferente din ce in ce mai izbitoare cu oglinzi din trecut ori cu altele, fantasmagorice. Muzafer conduce, asemeni unui maestru de ceremonii, schimbarea decorurilor, insufletind scenele cu atitudinea regizorului ce abdica la discretia din spatele cortinei si se implica ludic in derularea actiunii. Drept e ca magnetismul lui apare deseori irezistibil: pana si cei doi ciobani ardeleni, straini de psihologia dobrogeana, ajung sa semene cu indivizii lui Beckett ce asteapta ca o ratiune salvatoare sa le justifice realitatea instrainata. N-au cum sa stie ca orasul inca functioneaza teatral, la modul organic, si ca mastile depasesc biografiile. Cititorul imprumuta chiar inocenta celor doi spectatori, a celor din afara, pana ce pricep ca adevarul exista numai povestit altora – iata singura lege a destainuirilor de la marginea marii. De la inceputul scenei.
Vartan Arachelian insceneaza pe mai multe planuri, ca si cum s-ar teme sa nu demisioneze de la logica ambiguitatii stratificate – atat de apreciata de scriitorii saizecisti. El imagineaza un erou captiv in memorii duale, decojite cu talcul cuprinderii unui adevar integral. Ii va imprima protagonistului, printre multe altele, conditia de autor, narator, actor, regizor, personaj, cititor, toate debusoland numai prezentul, unul rapus de aparente. Din jocul lor se isca scenele trecutului, cu nelipsite subterane freudiene, cu enigme erotice si anecdotici tezaurizate la propriu de cetatea Tomisului la marginea lumii. La capatul noptii.
Jocul si farsa sfarsitului – deopotriva poematice si parabolice – inchid naratiunile in spectacolul cosmic al cutreierarii istoriei. Cortina celor o mie si una de nopti cade cu adevarat peste „California romaneasca“ numai daca retinem ca apartinem unui loc in masura in care l-am golit de taine.
Un roman despre talcul final: istoria care joaca teatru.
Vartan Arachelian, La capatul noptii, colectia „Fiction LTD“, Editura Polirom, 2015