Stimate domnule profesor, cu toate ca nu sunteti cadru didactic, studiile domniei voastre indreptatesc, fara umbre, aceasta titulatura. In ce raporturi s-ar afla astazi cercetarea efectuata in universitati cu cea intreprinsa in institute sau in biblioteci?
As incerca sa va raspund din unghiul de vedere al locului unde ma gasesc, la Biblioteca Nationala a Frantei (pe scurt BnF), o institutie in care se intersecteaza toate aceste orizonturi profesionale. E suficient sa aruncati o privire asupra numarului de cititori, pentru a intelege capacitatea de magnet pe care ea o exercita asupra cercetatorilor din Franta si din alte tari, cercetatori de toate varstele, unii la inceputul carierei, in faza de redactare a tezelor, altii deplin consacrati. Cum se explica aceasta atractie? Raspunsul e dat de capacitatea bibliotecii de a oferi „altceva“ decat ceea ce propun acestor cititori centrele de documentare unde ei lucreaza in mod obisnuit. Acest „altceva“ este, mai intai, o deschidere spre globalitatea cunoasterii: ceea ce poate pune intr-adevar la dispozitia cercetarii o structura uriasa ca BnF depaseste cu mult posibilitatile centrelor prea specializate. Or, idealul de riguroasa specializare e, in sensul clasic, inseparabil de aspiratia catre cunoasterea globala. In conditiile revolutiei numerice de azi, cand posibilitatile de cercetare s-au imbogatit considerabil gratie noilor tehnologii electronice, putine institutii de cercetare si documentare pot Adispune de un arsenal atat de complex si sofisticat, oneros in termeni financiari, ca marile structuri pe care le reprezinta bibliotecile nationale din lumea intreaga. Exemplul BnF este edificator. Asa cum el este edificator si pentru alt aspect: cadrul pe care il ofera manifestarilor stiintifice. Raspunsul la intrebarea dumneavoastra, doar prin prisma acestei experiente izolate, ar fi deci: raporturi de complementaritate, de interdependenta, de dialog.
E, de cateva decenii bune, un moment fast pentru metodele antropologice si cele imagologice. Cum influenteaza acestea perspectivele asupra scrisului medieval?
Studiile de antropologie istorica, de istorie a mentalitatilor, de imagologie etc. au marcat considerabil cunoasterea istoriei culturale si a imaginarului din trecut, pentru ca ele au depasit cliseele clasice de analiza bazate pe lectura istoriei in „felii“ izolate (ceea ce a fost istoria economica, politica, sociala etc.), pe privilegierea anumitor surse istorice (diplomatice, narative, literare etc.) si, eventual, a unor epoci sau perioade prea stricte. Poate de aceea influenta acestor studii a fost mai timida in domeniile de riguroasa specializare – cazul antichitatii, a medievisticii –, mult mai rezistente in fata noilor cuceriri epistemologice. In actiunea ei interdisciplinara, antropologia a regandit legaturile dintre zone culturale considerate mult timp impenetrabile, autonome sau chiar in opozitie. Istoricii medievisti au putut profita astfel de o noua interpretare a conexiunilor dintre cultura savanta sau clericala si cultura laica sau populara, dintre cultura scrisa si cultura orala, dintre reprezentarea scripturala si cea figurativa, interpretare care, de la Paul Zumthor, Georges Duby sau Jacques Le Goff incoace, a dat un sens nou si scrisului medieval, inteles altfel prin prisma oralitatii si a simbolismului figurativ. Si nu doar a scrisului medieval. In spatii unde evul mediu s-a prelungit tarziu, ca la noi, supravietuind in plina modernitate, lectura aceasta s-a dovedit fecunda. Contributiile lui Alexandru Dutu, Dan Horia Mazilu si altii au fost decisive in acest sens.
Sintagma „literatura romana veche“ pare desueta si inhibatoare. Exista posibilitati sa o nuantam, sa-i delimitam altfel domeniul?
Nu mi-as ingadui sa aduc un raspuns, fiind vorba de un domeniu pe care il pretuiesc, dar in care nu sunt specialist. Istoricii literari sunt desigur cei mai in masura s-o faca. Cu aceasta necesara precizare, nu va ascund totusi ca mi-am pus si eu aceasta intrebare dintr-o alta perspectiva: aceea a istoriografiei si chiar a istoriei culturale. Termenul de „vechi“ in sine nu ma jeneaza. Dimpotriva, el are un anume mister si poate ascunde semnificatii profunde. Ceea ce ma jeneaza este confuzia pe care el o genereaza atunci cand trebuie tradus in alte limbi. E greu sa explici faptul ca acest concept nu desemneaza o literatura „veche“ in sensul de „clasica“, ca in cazul certei dintre clasici si moderni din sanul Academiei franceze din secolul al XVII-lea. E greu sa explici ca termenul de „veche“ acopera de fapt, in cea mai mare parte, o literatura medievala (dar nu numai!). Cum sa integrezi, pe de alta parte, notiunea de „literatura veche“ in istoria culturala mai generala a lumii medievale sau – fapt cu atat mai paradoxal! – in istoria culturala a umanismului, a Renasterii etc.? Cert, in alte culturi (si limbi) decat cea romana, „literatura veche“ are cu totul alt inteles. Dar ce este mai important la urma urmelor? Sa polemizam pe marginea unui concept – subiect mereu delicat si discutabil! – sau sa aprofundam analiza fenomenului pe care il desemneaza? Personal, cred ca trebuie mai intai sa multumim acelora care ne-au dat temeinice studii despre literatura romana „veche“, cum au numit-o ei, fara complexe.
Se vorbeste despre integrarea valorilor nationale in patrimoniul cultural european. Ce ar putea schimba, in acest context, perceptia asupra scrisului romanesc din secolele XVI-XVIII?
Poate ca ar trebui sa reflectam mai intai la acest termen de „integrare“. Nu stiu cat este el de potrivit pentru cultura. Vorbind doar de „integrarea europeana“, procesul acesta a fost initial mai usor de organizat in termeni economici. Comunitatea europeana, infiintata la Roma in 1957, a fost prima expresie. A intervenit apoi, cum se stie, si faza politica careia ii corespunde azi Uniunea Europeana. „Integrarea“ mi se pare, in mare, un fenomen actual si, in acelasi timp, un mecanism interstatal, prin care lumea europeana se uneste tot mai mult in jurul unor valori comune, capabile sa faciliteze comunicarea intre natiuni. Cultura face, desigur, parte. Dar ea are specificitati prea puternice pentru ca „integrarea“ culturala sa fie o chestiune atat de simpla ca integrarea economica sau politica, care, de altfel, cum se stie, n-a fost chiar asa de simpla. Asta nu inseamna, desigur, a eluda aspiratia de a face cunoscuta o cultura peste hotare, dar diferenta intre cunoastere si integrare e enorma. Perceptia scrisului romanesc mi se pare o chestiune extrem de complicata in acest context, si cu atat mai mult daca este vorba de literatura, sa-i spunem, premoderna. Cu toate acestea, nu sunt sceptic. Carturarii din secolul al XIX-lea au avut, de exemplu, cutezanta de a traduce vechile cronici in limba franceza. In zilele de azi, problema s-ar pune altfel: nu atat a traducerii, cat a contextualizarii valorilor culturale, ceea ce implica a le studia din nou, in termenii actuali ai cercetarii. Profitul ar fi dublu: acela de a descoperi o noua prospetime in „vechile“ texte, dar si de a le face cunoscute, ca sa nu spun, „integra“ in cultura europeana. Exista, de altfel, mai multe contributii exemplare in acest sens, semnate de mai tineri (decat mine!) cercetatori: cele privind istoria culturala, a mentalitatilor, a vietii cotidiene etc.
Ce valente ar acoperi aici dinastia Cantemirestilor? Lucrarea cunoscuta de publicul larg cu titlul Descriptio Moldaviae reprezinta un moment semnificativ pentru un proces pe care l-am putea denumi ca „preglobalizare“?
Dimitrie si Antioh Cantemir sunt doua figuri exemplare de europeni, in sensul cultural al cuvantului, de intelectuali indreptatiti sa discute de la egal la egal cu semenii lor din alte tari, capabili sa impresioneze prin eruditie, dar si prin trasaturile lor comportamentale, prin modul lor de viata. Dovada este ca amandoi au stabilit legaturi cu figuri de seama ale culturii europene. Esentiala ramane insa opera pe care ne-au lasat-o, opera care pentru prima oara a reusit sa traverseze hotarele culturii nationale pentru ca a stiut sa raspunda exigentelor culturii universale. Este cazul Descrierii Moldovei, dar si al Istoriei Imperiului Otoman de Dimitrie Cantemir, asa cum este cazul Satirelor lui Antioh Cantemir, traduse in franceza din 1750. Aceste scrieri marcheaza inceputurile unui fenomen mai larg de sincronizare culturala europeana, dar, din pacate, inceputuri intrerupte prea repede inainte de a fi reluate in secolul al XIX-lea…
Tema exilului e centrala pentru perioada 1945-1989, in conditiile sovietizarii din blocul est-european. Intorcandu-ne catre epoci mai indepartate, nu cumva se intrevede conditia exilatului la Nicolae Milescu-Spatarul si la Dimitrie Cantemir (stabiliti, iata, in Imperiul Tarist)?
Nu doar in Imperiul Tarist. Inainte de exilul rusesc, Dimitrie Cantemir a cunoscut exilul otoman, mult mai obisnuit compatriotilor sai. Altii s-au indreptat spre tarile central europene, in statele italiene sau chiar in cele din Occidentul european. Cantemir insusi ar fi preferat lumea europeana, mai intai pentru el, apoi pentru copiii lui. S-ar putea deci scrie o istorie a exilului romanesc in variate directii, cu mult inainte de perioada comunista, si ea continua in zilele noastre… indeosebi sub alte forme de exil, nu doar impuse de restrictii politice, ci de optiuni personale, culturale sau economice.
M-as feri, de asemenea, sa vad exilul ca o conditie a unei zone predestinate acestuia. El este mai curand raspunsul adus unor anume conditii (sau constrangeri) istorice, valabile si in alte spatii: ma gandesc la victimele discriminarilor religioase din Occident (in Anglia contra catolicilor, in Franta contra protestantilor), care au alungat o populatie numeroasa pe drumurile Europei, la victimile razboiului civil si ale regimului franchist din Spania, alt rezervor masiv al exilului european.
In continuarea intrebarii precedente: cu ce lentile ne putem apropia de Scoala Ardeleana, care, in pofida denumirii, a actionat, de multe ori, in afara granitelor Transilvaniei?
N-as putea sa va raspund. E o tema care m-a preocupat mai demult, atunci cand David Prodan sau Pompiliu Teodor au indrumat direct cercetarile in domeniu, inclusiv cele ale subsemnatului. Exista astazi o „noua scoala ardeleana“ gratie noilor generatii de specialisti ale caror contributii nu le cunosc suficient. Un cuvant doar pentru a marturisi interesul pe care mi l-a suscitat lectura operei lui Ioan Budai-Deleanu, in editia superba realizata de Gheorghe Chivu si Eugen Pavel! Tiganiada mi se pare un bun pretext literar pentru lectura mai larga prin prisma acesteia a culturii si lumii romanesti din perspectiva temelor de actualitate. Cineva a avut ideea traducerii ei in franceza (e vorba de Tsiganiada ou Le campement des Tsiganes, in traducerea realizata de Françoise Mingot-Tauran, aparuta in 2014 la o modesta editura – Wallada –, specializata in literatura despre romi), dar filtrul ales nu pare sa fi functionat in receptarea scrierii.
E evident ca Dimitrie Cantemir constituie un subiect tot mai dezbatut. Ce probleme ridica manuscrisele lui? Care ar fi zonele nevralgice ale editarii si ale comentarii operelor sale? S-a implicat, fara sa fim atenti, si factorul politic?
Editarea operei lui Dimitrie Cantemir ridica azi cateva probleme. Constat cu regret ca Editura Academiei n-a continuat opera inceputa in conditii atat de remarcabile de Virgil Candea. Asa se face ca mai multe editii de valoare au aparut la diferite edituri, in afara unui proiect global de editare stiintifica, ceea ce nu este de natura sa asigure coerenta si vizibilitatea realizarilor in domeniu. Publicate in tiraje limitate, epuizate, ele au devenit repede raritati. A aparut, de exemplu, o editie a Istoriei Imperiului Otoman, in traducerea Ioanei Costa, la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta. E o lucrare excelenta, intr-o traducere diferita de cea realizata de Dan Slusanschi, cu meritul de a pune fata in fata textul original in latina si traducerea in romana, dar, din pacate, si cu defectul de a omite numele lui Dan Slusanschi ca editor al textului latin. Insa cine a vorbit despre aceasta realizare? Ea a ocazionat cateva polemici inversunate, inclusiv cu interventia lui Andrei Plesu, dar prea putine ecouri – din cate am putut urmari de la distanta – in presa. Mai mult si mai grav decat atat, lucrarea e greu de identificat in lista de publicatii ale editurii si ma intreb in ce masura publicul mai larg are cunostinta de ea, eventual prin librarii, de vreme ce chiar pentru specialisti ea e greu de procurat. As spune acelasi lucru despre editiile excelente ale scrierii Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago, publicata de Vlad Alexandrescu in italiana (Firenze, Mondadori, 2012) si in franceza (Paris, Honore Champion, 2016), pe care specialistii romani se straduie din greu sa le obtina in asteptarea, sa speram nu de lunga durata, si a unei editii romanesti. Toate aceste realizari, oricat de remarcabile ar fi, reflecta in primul rand initiative personale, nascute din pasiunea specialistilor, si, din pacate, nu intruziunea, ci lipsa „factorului politic“ sa-i spunem, sub forma unei politici editoriale de interes cultural national.
Riscam astfel sa-l transformam pe Dimitrie Cantemir intr-un personaj neconcludent/fragmentar chiar si pentru specialisti?
Temerea e fireasca. Cantemir nu este, din acest punct de vedere, o exceptie. El pune de-o maniera mai generala problema intelegerii unei personalitati apartinand altei epoci, altui context cultural si mental. Desigur, intimidati de complexitatea personajului, cercetatorii exploreaza detalii din domeniile de specialitate si in limbile care le sunt mai accesibile: a rezultat astfel o bibliografie infinita de studii minutioase, utile, fara indoiala, dar carora le lipseste ceea ce se numeste „viziunea de ansamblu“. Or, aceasta este indispensabila. As spune ca ea reprezinta provocarea majora pentru intelegerea lui Cantemir. Si nu e vorba doar de opera si cultura sa, de actiunea sa politica, ci si de aspectele obisnuite ale vietii sale.
Are noima galceava inteleptului cu lumea, cand giudetul sufletului cu trupul e departe de rationalism?
Divanul exprima, specialistii au spus-o adesea, dilemele profunde ale unui tanar carturar traitor la cumpana dintre veacuri – secolele al XVII-lea si al XVIII-lea – si imperii, un tanar preocupat de intrebarile despre sensul vietii, conditia etica a existentei, intrebari influentate de confruntarile interconfesionale intre ortodocsi, catolici, protestanti sau de ideile rationaliste, in plina gestatie atunci in lumea romaneasca. Toate acestea, desigur, pe fondul mai general al unei crize europene de constiinta, in sensul descris de Paul Hazard. Intrebarile chinuitoare pentru autorul Divanului au gasit poate mai putin ecou in generatia mea, formata in climatul dinainte de 1989 (nu vorbesc desigur de generatia precedenta, hranita de alta cultura), dar in conditiile resurectiei religiei in lumea romaneasca de azi, asa cum observ de la distanta, „galceava“ evocata de Cantemir poate regasi un nou sens. Poate tocmai acela al deschiderii spre puterea ratiunii, chiar si in cautarile religioase care preocupa o parte a societatii, inclusiv a tinerimii. In fine, esentiala ramane si ideea de „galceava“: ea invita la disputa si dialog, la punerea de intrebari, la incercarea de a le raspunde, la confruntarea de idei. Aceasta lectie a Divanului n-ar trebui uitata.