In fiecare an, Cannes-ul invita o legenda a cinemaului sa sustina un masterclass. Anul trecut a fost Jacques Audiard (care, ma rog, nu e inca o legenda), dar acum doi ani sala Buñuel a sarit in sus cand a intrat Sophia Loren. Il tin minte si acum pe cetateanul de 60 de ani din spatele meu care a inceput sa-i strige c-o iubeste. Aceste masterclass-uri sunt de regula neconventionale si relaxate, desi se spun si lucruri serioase. Exista un moderator care are o discutie cu invitatul, urmand in general niste jaloane cronologice. Discutiile sunt sustinute de scurte fragmente video din filme, iar la final pot si spectatorii sa puna cateva intrebari. Pentru jurnalisti, aceste masterclass-uri sunt uneori un fel de revista glossy atunci cand invitatii simt nevoia sa arunce si picanterii. De exemplu, Friedkin ne-a povestit cum a fost combinat in tinerete cu fiica lui Howard Hawks si ca Hawks a spus pe urma ca el l-a indemnat sa faca Filiera franceza (ceea ce, sustine Friedkin, nu-i adevarat). Am mai aflat ca Filiera franceza, desi a luat Oscarul pentru scenariu, n-avea scenariu atunci cand a fost filmat. Sau ca proiectul a fost refuzat initial de toate studiourile. Sau ca, de curand, Friedkin a fost invitat de Vatican sa filmeze o sedinta de exorcism – chiar pe povestea asta a trebuit sa plec din sala. Oricum, sarmant om – intelegi de ce a fost casatorit cu femei interesante, de la Jeanne Moreau si Leslie-Ann Down pana la Sherry Lansing, actrita devenita prima femeie care a condus un mare studio American (Paramount).
FFF
Tot la capitolul legende vii includ si The BFG, pentru ca sa vezi un nou film de Steven Spielberg in premiera mondiala iti da o emotie pe care numai fanii E.T. o inteleg asa cum trebuie. (Apropo, azi circulau pe Facebook poza unei sticle de sampanie si o scurta notita din partea lui Steven Spielberg care i-a trimis sampania lui Cristian Mungiu dupa ce a castigat Premiul de regie. Cei doi au fost in acelasi juriu la Cannes in 2013.) The BFG, adica The Big Friendly Giant, este, asa cum am spus in intertitlu, un Foarte Frumos Film, desi trimiterile la E.T. mi s-au parut un fel de santaj sentimental. Filmul, care o sa ajunga, fireste, si la noi (parca prin toamna), este o adaptare a romanului lui Roald Dahl. Acesta, culmea, a aparut in acelasi an cu E.T., fiind ultimul film al scenaristei Melissa Mathison (care a scris si E.T.), aceasta murind de cancer toamna trecuta. Imaginatia lui Dahl, puritatea na(ra)tiva a lui Spielberg si cele mai proaspete svunguri tehnice fac din The BFG o poveste foarte frumoasa, in care esti tentat sa crezi tot ce vezi. Uriasul a carui voce si figura sunt cele ale lui Mark Rylance (Spielberg l-a ales din prima zi de filmare de la Podul spionilor) e atat de credibil cand alearga peste masini si printre case! Altfel, Roald Dahl parca a scris romanul pentru Spielberg. Prietenia dintre o fetita de la orfelinat si un urias a carui sarcina e sa stranga vise e un fel de E.T. Nu e genul de film pe care sa-l vezi la un mare festival, ingramadit intre Park Chan-wook si un interviu.
Apropo, nu prea mai car dupa mine caiete de presa, dar caietul de la The Handmaiden, de Park Chan-wook, cu paginile lui aurite si coperta imitand o tapiserie veche a trebuit sa-l iau, prea era frumos. Dar mi-ar fi cazut degetele daca as fi luat notite pe el. Ma asteptam sa regasesc filmul in palmares. Poate cu alt juriu… The Handmaiden (primit amestecat de critica) e o lesbian revenge story foarte stilizata si pasionala, care face ca La vie d’Adèle sa para plictisitor (oricum e). In traditia lui Rashomon, filmul urmareste din trei unghiuri diferite povestea unei hoate trimise ca servitoare la o tanara bogata pentru a netezi drumul unui alt hot, care vrea sa se insoare cu ea pentru bani. Dar servitoarea se indragosteste de stapana si viceversa, iar cu fiecare nou unghi povestea creste tot mai mult. Ca in toate filmele sale, Park Chan-wook nu poate sta in acelasi gen, asa ca ce iese e un produs eclectic, in egala masura popular si savant, al carui fir rosu e o anume libertate din cap pe care o ai sau nu.
Unii critici au crezut ca si Loving, de Jeff Nichols, ar fi trebuit premiat. Eu nu. Poate pentru ca ma asteptam sa fie in genul lui Midnight Special, SF-ul sau prezentat in acest an in competitia Berlinalei. N-avea cum. Inspirat dintr-un caz real, Loving e povestea unui cuplu interrasial care da in judecata statul Virginia in 1967, stat ale carui legi absurde nu permiteau ca sotia de culoare si sotul alb sa locuiasca impreuna. Ce face Nichols in filmele lui e sa ia niste tipare cinematografice si sa le coloreze, schimbandu-le incet pigmentatia. Spre deosebire de alte filme cu procese si sicanari rasiste, in Loving (asa se numeste cuplul interpretat precis de Joel Edgerton si Ruth Negga), cei doi soti sunt de o delicatete si un bun-simt care-i impiedica sa faca scandal. Desi e ceva atasant in tenacitatea lor delicata si in iubirea lor tenace, filmul mi s-a parut prea mainstream ca sa intre in palmares.
La fel si Julieta lui Almodóvar, care e drama fara melodrama – doar adapteaza trei povestiri de Alice Munro! – despre o femeie care trece prin viata facand alegerile pe care le crede bune si care, atunci cand fiica creste, nu intelege de ce rupe relatiile cu ea. Desi alaturarea celor doua nume, Almodóvar si Munro, suna un pic oximoronic, spaniolul coloreaza tabloul subtil al prozei canadiencei, iar rezultatul e film calm si retinut, mai mult nostalgic decat exuberant. Nu un varf de cariera, dar oricum o revenire de forma dupa comedioara Los amantes pasajeros.
Iar n-am mai apucat sa vorbesc despre Cainii lui Bogdan Mirica. Mai e timp. Filmul intra la noi in septembrie. Inaintea lui intra Sieranevada, de Cristi Puiu, pe 9 septembrie 2016.