Sa (te) bucuri
Cum ati ajuns in formula aceasta, Dan Grigore in dialog cu Dia Radu?
Dan Grigore (D.G.): Am facut doua interviuri impreuna si ne-a placut.
Dia Radu (D.R.): …ne-am emotionat, am ras, au fost interviuri pline de miez, asa ca a venit firesc. Maestrul Grigore mi-a spus ca vrea sa faca o carte cu mine, m-a intrebat daca vreau, iar eu i-am spus „da“ imediat, nici nu m-am gandit la ce insemna asta.
Cu ce asteptari ati pornit in construirea volumului?
D.R.: Am preferat sa ma las purtata de curiozitate si de potrivirea care exista intre noi in mod natural. Nu cred ca as fi acceptat sa fac aceasta carte daca nu as fi simtit o afinitate…
D.G.: La lansare ai spus altfel, ai zis ca e o nepotrivire, iar eu te-am pus la punct. (n.r.: Rade.)
D.R.: Da, asa am spus, ca aceasta carte s-a nascut dintr-o nepotrivire. Nepotrivire, in sensul ca nu suntem din acelasi domeniu si nu sunt o cunoscatoare intr-ale muzicii – sigur ca ascult cu multa placere muzica, iar toate melodiile si concertele de care se vorbeste in carte sunt ascultate de zeci de ori…
D.G.: I-am si cantat, am mers in camera mea de studiu, salonul cu pian, si am tapat Concertul nr. 3 de Rahmaninov, care apare in povesti…
D.R.: Cumva, cartea s-a construit cu acest soundtrack. Intorcandu-ma la ce ziceam, nu eram prieteni si nici nu eram din aceeasi generatie. Dar cu toate nepotrivirile acestea exterioare, am simtit ca facem parte din aceeasi familie spirituala, ca avem acelasi limbaj, ca ne apropie aceleasi valori. Rezolvarile pe care Maestrul le-a gasit propriei sale vieti, felul in care a depasit toate piedicile si greutatile mi se par cumva cunoscute, chiar daca biografia mea e radical diferita. Salvarea pe care a gasit-o maestrul Grigore este cea pe care – indraznesc sa cred – as fi gasit-o si eu in locul dumnealui.
Ce v-a adus cartea aceasta, personal si profesional?
D.G.: Am spus niste lucruri care trebuie spuse si pe care le-am trait. Cea mai mare bucurie pe care mi-a dat-o cartea aceasta este ca am primit semnale de la oameni tineri carora volumul le-a dat curaj, iar asta e foarte important pentru mine.
D.R.: Cea mai mare bucurie a fost munca la aceasta carte. Chiar daca a transcrie este o munca de rob, eu ma bucuram sa petrec si acasa cateva ore in plus cu maestrul. Acolo, in intalnirile noastre, au fost orele cele mai mustoase, acolo ne-am emotionat si am fost in miezul lumii.
D.G.: Asta este si una dintre bucuriile mele, cred ca se vede in carte ca am avut placerea de a sta de vorba cu Dia.
D.R.: Apoi, sigur, au venit si celelalte bucurii, cele concrete: ca s-a scris de bine despre carte, ca s-a vandut foarte bine la Bookfest, feedback-ul unor prieteni sau al unor oameni care nu aveau habar de zona muzicala si, gratie volumului, s-au deschis foarte tare catre muzica, sau al unor jurnalisti care mi-au spus ca nu stiau ca este atat de savuros maestrul Grigore.
D.G.: Ion Vianu, care e un om de condei si de mare cultura, mi-a spus ca a citit cartea pe nerasuflate si ca i s-a parut extraordinara. M-am bucurat grozav.
Chiar asa si citim in „Argument“: „(…) cartea aceasta s-a nascut din bucurie“. Cum au decurs zilele de discutii, pe ce schelet s-au mulat, ce a presupus documentarea interviurilor succesive?
D.R.: N-a fost vorba de nici o pregatire speciala. Mi s-a parut mult mai important sa ascult muzica de pian intre discutiile noastre saptamanale decat sa-mi bat capul cu ani si date. Ne intalneam o data pe saptamana la sotii Grigore acasa, intr-o camera umbroasa si racoroasa, care ne-a salvat nu o data de arsita verii. Dupa doua-trei-patru ore de cafele si povesti, plecam la mine, unde urmau niste zile de transcrieri, alte ore petrecute cu vocea dumnealui, cu glumele noastre, cu clampanitul gherutelor Tarei, catelusa maestrului, pe parchet. Transcriam in ritmul lor, imi notam idei de intrebari, editam, incercam sa-mi dau seama unde n-am insistat indeajuns. Cu totul, mai bine de jumatate de an…
Munca de transcriere e un chin. Cum te-ai impacat cu asta, saptamanal?
D.R.: Inca nu s-a inventat o masinarie care sa faca asta in locul nostru. Si, oricum, nu stiu daca as putea s-o folosesc. Eu editez in timp ce transcriu, iar pentru asta am nevoie sa ascult vocea interlocutorului, ma folosesc de tot felul de detalii aparent nesemnificative din inregistrari pentru a reda conversatia cat mai bine. Detest partea asta de santier a unui interviu. Si totusi, nu pot lucra fara ea. Si da, a fost si greu, pentru ca a trebuit sa-mi vad si de indatoririle saptamanale pentru revista la care lucrez. Dar a fost un „greu“ care s-a impletit cu multe bucurii. E foarte frumos sentimentul cartii care se leaga. La inceput, ai zece pagini, apoi mai adaugi zece, si inca zece, simti cum creste, cum povestea te prinde din ce in ce mai mult – pentru ca, desi este o carte de interviuri, e un fir acolo care te tine, tremuri pentru personajul cartii, vrei sa vezi unde a ajuns, cum a iesit dintr-o situatie sau alta…
Sa (te) astepti
„Mi-a spus odata: «Stii, eu aud lumea in Si bemol». (…) Sa auzi lumea in Si bemol inseamna sa ai auz absolut“ (pp. 107-109), povestiti in legatura cu Cella Delavrancea. De ce ati decupat titlul volumului chiar de aici, dintr-o fraza rostita de Cella Delavrancea? E foarte interesant ca apare propozitia aceasta chiar la mijlocul cartii, dupa ce te familiarizezi cu Dan Grigore si parcursul sau.
D.G.: Cred ca reiese si din carte ca relatia mea cu Cella a fost extraordinara. Toti mi-au spus ca pasajele in care vorbesc despre prietenia mea cu Cella sunt cele mai impresionante, ca se vad caldura, dragostea, relatia cu totul speciala pe care am avut-o.
D.R.: Este adevarat ca vorbim despre o fraza care nu apartine maestrului, dar indirect si prin extensie vorbeste si de dumnealui. Un talent deosebit iti deschide ochii si te face sa traiesti cu totul altfel. Iti schimba, pana la urma, viziunea asupra lumii. Sa auzi lumea in Si bemol inseamna sa fii putin deasupra lucrurilor, sa le intelegi si filtrezi altfel.
D.G.: Iar la centenarul ei i-am cantat trei piese, a doua fiind un intermezzo de Brahms in Si bemol. Stiam ca va recunoaste si va realiza ca ii e dedicat. Si asa a fost. Amanuntul acesta nu e in carte.
D.R.: Cand maestrul Grigore canta, iar Cella era in sala, ea canta odata cu dumnealui, statea cu mainile pe sal si facea miscarile pe care dumnealui le facea la pian.
Revenind insa, muzica iti da privilegiul de a vedea lucrurile in perspectiva. Ceea ce este cu adevarat valoros este cum a reusit maestrul sa sublimeze artistic toate nenorocirile unei vieti.
D.G.: Nu numai viata influenteaza opera, ci si opera influenteaza viata.
D.R.: Asta e, de fapt, lumea in Si bemol: viata transfigurata de actul artistic.
D.G.: Iar Cella, am mai spus-o, traia viata ca pe o arta, complet dezinteresata. Prin ea, am avut sansa sa am o portita catre o lume pe care nici nu as fi visat sa o am aproape, lumea lui Caragiale, a lui Vlahuta, a lui Grigorescu, Pallady etc. Prin intermediul ei, mi-a devenit familiara, iar acest lucru a fost un privilegiu imens. Am prins coada binelui si am dat-o mai departe.
Treceti prin varii subiecte, de la copilarie la relatii amoroase, de la politica si implicare civica la studii si tehnica, de la literatura la personalitati marcante ale culturii romanesti s.a.m.d. Pe fundal, se vede cu ochiul liber incapatanarea de a pastra o cronologie. De ce?
D.G.: Cand am citit cartea prima data, am fost foarte enervat pe mine pentru ca divaghez foarte mult. O fac tot timpul. O posibila explicatie este ca, traind in perioada mea cea mai activa – tineretea si maturitatea – intr-un sistem care era complet inchis, blocat, nevoia de evadare si de defulare in cuvant era foarte mare. Riscam, dar era singura forma de libertate pe care o aveam, vorbeam la nesfarsit. Cred ca vorba multa este un semn de ineficienta in planul pragmatic. Oamenii care reusesc sa faca ceva devin oameni de actiune, fac mai mult decat vorbesc.
D.R.: Eu n-am fost deloc suparata – nici pe dumneavoastra, nici pe mine – pentru ca vorbiti atat de mult, chiar m-am bucurat. Jurnalistul intotdeauna isi cantareste subiectul, personajul, in functie de cat vorbeste. Faptul ca vorbeati atat de mult si atat de bine a fost in avantajul cartii. Dar pesemne ca cineva trebuia sa tina totusi si carma. (n.r.: Rade.)
Care au fost cele mai neobisnuite reactii pe care le-ati primit?
D.R.: Nu cred ca am avut chiar atat de multe reactii incat sa dam si peste unele neobisnuite. Avem asa ceva, maestre?
D.G.: Pentru mine, toate sunt neobisnuite, nu ma asteptam la atatea reactii pozitive.
D.R.: Ce sa fac, daca eu ma astept numai la bine? (n.r.: Rade.) Am facut o gluma la lansare si am zis ca noi doi suntem condamnati sa avem succes. (n.r.: Radem.)
Sa citesti
„Asta a fost lupta mea din adolescenta, (…) sa nu accept stereotipiile nici in muzica, nici in viata (…)“ (p. 191). Care sunt stereotipiile care va displac cel mai tare?
D.G.: O intrebare grea, ma simt descurajat in fata ei. Daca voiai sa ma incui, ai reusit. (n.r.: Rade.) Raspunde Dia prima.
D.R.: Greu de raspuns. Fac multe lucruri, asa ca hai sa ne rezumam la interviuri, unde stereotipiile sunt foarte usor de atins. Chiar si-asa, cred ca poti iesi din ele, cred ca poti evita drumurile batatorite, informatia gata mestecata, intrebarile tip si limbajul de lemn.
D.G.: Mi-am facut muschii in adolescenta, cand trebuia sa lucrez cu prefabricate. Din punct de vedere tehnic, trebuia sa cultiv anumite stereotipii. Si traind intr-un regim in care limbajul, gandirea erau confiscate, iar constiinta era in prizonierat perpetuu, lupta a fost mai mare si am tras mult sa ies din ele. Incercam sa nu ma maturizez, adica sa nu las sa creasca coaja care ma va proteja prin clisee, sa nu devin un personaj adaptat la lumea sa, un personaj-kitsch intr-o lume kitsch – ti se furaja un mod de a trai si de a gandi pe care tu le adoptai si le dadeai mai departe…
D.R.: E lupta de a ramane mereu viu in ceea ce faci. Nu am vrut niciodata sa transform jurnalismul in pura meserie. Vreau sa ramana pasiune si bucurie. Daca ajung sa fac un interviu si sa nu mai simt nimic in urma dialogului respectiv, inseamna ca ceva nu este in regula. Sigur, se mai intampla si asta, sa nu exageram. E greu sa ridici jurnalismul la rang de arta.
D.G.: Eu mi-am facut un vaccin, un antidot. Pentru mine, libertatea gandirii si actiunilor mele au avut o mare valoare.
Ati fost, inca de mic, cand spuneti ca puneati un Jules Verne deschis peste partiturile pe care le studiati, un cititor pasionat. Nu de putine ori, va presarati raspunsurile cu referinte literare, iar intrebarile urmaresc deseori, spre incantarea mea, aceasta „pista“. Ce cititi acum?
D.G.: Am inceput in paralel mai multe carti. Citesc o carte a unui politolog american care a avut recent o conferinta la Ateneu cu Vladimir Tismaneanu, Robert D. Kaplan il cheama, e un volum foarte interesant, scris cu mult talent literar si cu o placere si vioiciune a spiritului pe care mi se pare ca le-a luat si de aici – e legat de Romania, cariera lui stiintifica si literara a fost legata si de tara, se simte ca e atasat, ca are amintiri romanesti. Pe urma, mai citesc niste autori care imi plac: un psihiatru israelian minunat, Irvin D. Yalom, pe care mi l-a recomandat fiul meu, si o foarte interesanta si buna scriitoare rusa, Ludmila Ulitkaia. Am citit cartile lui Ion Vianu, care-mi plac foarte mult. Trebuie sa recunosc ca nu ma simt in largul meu cu poezia contemporana, tanara – dar nu ma dau batut, mai incerc –, raman, pana una-alta, la pasiunile din adolescenta si tinerete: Sorescu, Emil Brumaru, Ileana Malancioiu si altii.
D.R.: Tocmai am terminat de citit volumul-interviu cu Dan C. Mihailescu, realizat de Daniel Cristea-Enache. De mult n-am intalnit o pereche de dialog mai nepotrivita. O recunoaste si DCM, in raspunsurile lui mustoase, pline de seva. Rabdarea de care a dat dovada, fata in fata cu asemenea intrebari, ma surprinde chiar si pe mine, care-s tabacita in jurnalism. Imi place mult sa citesc poezie, e evadarea mea. Acum ii citesc pe Alex Vasies, care abia si-a lansat volumul de debut, si pe Alina Purcaru, colega mea de breasla. Cu rusine spun, mai citesc si vechi „datorii“, de pilda Desertul tatarilor al lui Dino Buzzati, pe care mi-l doream de mult. M-am imprietenit cu intinderile pustii din jurul fortaretei si cu nerabdarea lui Drogo, dupa ce, chiar inainte de asta, m-am imprietenit cu suferintele lui Kafka, din Scrisori catre tata. Incerc sa tin pasul cu tot ce apare… Pe raft asteapta, cuminte, cartea lui Radu Vancu, Elegie pentru uman.
Ramanem la lecturi. „Un lucru stiu sigur: raza nu s-ar fi deschis niciodata spre mine fara esecuri si fara lecturi. Esecuri si lecturi“ (p. 198). Ce i-ati recomanda unui tanar pianist sa citeasca? Dar unui jurnalist la inceput de drum?
D.R.: Unui jurnalist la inceput de drum i-as recomanda sa citeasca. Punct. Literatura, eseistica, istorie, critica literara, orice. Un bun jurnalist are nevoie de mai mult decat cultura generala. Cat ai acumulat, cat te-a interesat, framantarile pe care le ai ajung sa se vada si-n textele sau interviurile pe care le faci.
D.G.: Si eu i-as recomanda la fel, sa citeasca cat de mult poate, autori importanti din literatura franceza, rusa, engleza, spaniola, dar sa citeasca si ecouri critice ale epocii lor in legatura cu operele respective – eu asa am facut, te ajuta sa-ti formezi un spirit critic. In plus, in alegerea lecturilor macar, sa-si puna si „intrebarile rusesti“, cum le numeste Andrei Plesu, cele fundamentale asupra vietii si mortii.
De asemenea, i-as mai recomanda sa nu faca orice sacrificiu pentru vocatia aceasta. Salvador Dali, de exemplu, a fost intrebat de un pictor: „Maestre, ce sa fac sa reusesc in pictura?“. Dali l-a intrebat daca e gata sa faca orice pentru asta. I s-a raspuns ca da. Atunci Dali i-a dat un exemplu: „Eu mor dupa cartofii prajiti, sa zicem ca si tu. Esti gata sa renunti la cartofii prajiti?“. Si el i-a raspuns: „Maestre, la orice!“. Atunci Dali i-a zis: „N-ai sa faci nici o branza, poti sa pleci“.
Sa (te) gandesti
Comentariile dumneavoastra cu privire la muzica marilor compozitori, dar si la interpretarile muzicienilor pe care i-ati ascultat de-a lungul timpului, mi se par savuroase, atat cele din volumul acesta, cat si cele publicate in diferite ziare si reviste.Le-as putea descrie asa cum vorbiti in Lumea in Si Bemol despre Celibidache: „asa de frumos, asa de plastic“ (p. 172). V-ati gandit vreodata sa le grupati intr-un volum?
D.G.: Da, m-am gandit. Mult inainte de cartea aceasta. Am multe comentarii din examenele de la Conservator, imi scriam impresiile din comisia de examinare, si sunt unele chiar haioase. Am aflat relativ tarziu ca fiul meu si mama lui le tin minte si se distreaza, din cand in cand, amintindu-si-le si citandu-le. Si aici am un model: Cella Delavrancea. Ea isi nota, cuminte, pe un caietel – daca era dictando, era cu atat mai bine –, impresiile de moment. Mi-a dat cateva caiete si erau savuroase! Pe langa faptul ca mai nota pe partituri.
Mai e un lucru care, poate, te-ar putea interesa. La acest mod de a comenta a contribuit si formarea mea la scoala ieseana. Dupa concertele pe care le aveam la Iasi in tinerete, existau niste familii de prieteni la care ma duceam, un fel de salonul doamnei de Polignac cazut intr-o lume provinciala – dar nu in sensul peiorativ. La Iasi, aveam aceasta pofta de colocvii artistice, muzicale, stateam nopti intregi si comentam cu o pasiune pe care nu o mai gaseam in alta parte, veneau acolo scriitori, poeti, actori, muzicanti, prieteni de-ai mei, ne mai si certam. Ascultam, de exemplu, doua versiuni ale Carnavalului lui Schumann, una cu Rahmaninov si una cu Michelangeli, si discutam. Doctorul Felix, o legenda ieseana, spunea ca versiunea lui Rahmaninov e mai autentica, eu ca cea a lui Michelangeli e mai inalta. Argumentele erau asa: Rahmaninov simte epoca aceea. Da, o simtea, dar eu veneam si spuneam ca Michelangeli fixeaza ca intr-un basorelief eternitatea clipei, duce dincolo de contingentul momentului. Ajungeam la remarcile acestea dupa mult vin, ne certam pana dimineata. Nu doar noi, interveneau mai toti, fiecare venea cu argumentele sale. Era absolut splendid! Era o pasiune pentru adevar, pentru lumina cunoasterii fenomenului in partea sa cea mai intima si cea mai greu de conceput si perceput.
Si, daca v-ati gandit sa le adunati intr-un volum, de ce n-ati facut-o?
D.G.: La multe m-am gandit, de-a lungul timpului. De exemplu, sa fac integrala concertelor de Mozart cu o orchestra pe care sa o strunesc eu. Dar timpul, timpurile…
Afirmati ca v-ar fi placut sa fiti scriitor, o vreme ati crezut ca aveati un destin de scriitor, tineati un jurnal etc. Ce v-a impiedicat sa dati curs dorintei? Tot timpul?
D.G.: Pianul m-a impiedicat sa dau curs dorintei. Am simtit ca pot sa scriu, dar nu am avut nici ocazia, nici timpul pentru a face asta. Pianul a fost mai tare. Credeam ca am destin de scriitor pentru ca nu voiam sa devin un meserias, doar sa castig premii, sa calatoresc si sa am o cariera internationala, nu imi doream sa ma dezic de talentul meu.
Povestiti, la un moment dat, cat de surprins erati de generozitatea dintre artistii rusi. De ce credeti ca lipsesc solidaritatea si generozitatea la noi?
D.G.: Venim dintr-o lume care a distrus aceste valori. Cred ca societatea poarta niste batalii surde in acest sens, exista niste semnale de redresare. Sper sa dea roade.
Chiar in primele pagini, spuneti ca mama dumneavoastra „a ramas vreme indelungata cel mai serios critic“ al dumneavoastra. Cine joaca astazi acest rol?
D.G.: Eu. Eu sunt mama mea. (n.r.: Rade.)