Ai lansat Cazemata la sfarsitul lui iunie. Ce s-a intamplat cu tine si cu romanul tau peste vara?
M-am tuns periuta, am alergat, inotat si ascultat multa bossa nova. Cartea a avut vreo sapte cronici (pozitive) si a intrat pentru o scurta perioada in „Top 10 Fiction“ al Editurii Polirom.
Si au avut vreun efect asupra ta aceste sapte cronici (pozitive)?
Nu sunt ipocrit sa spun ca nu-mi plac laudele. Nu prea stiu eu sa le primesc, ma simt foarte stanjenit si mi se face rusine instant. Insa mi-au prins tare bine acele cronici. La fel cum aprecierile lui Florin si ale lui Marius, din timpul cursului, m-au mobilizat, au trezit in mine setea de a scrie, aceste cronici ma obliga, intr-un anume fel, sa scriu in continuare si sa o fac din ce in ce mai bine.
Ai urmat un curs de creative writingtinut de Florin Iaru si Marius Chivu si organizat de „Revista de Povestiri“. Care a fost cea mai dura critica primita de-a lungul atelierului, de la „antrenori“ sau de la colegii intr-ale scrisului?
Critici „dure“ n-am prea avut. Insa, daca imi aduc bine aminte, la ultima tema (scena de sex), Marius mi-a spus ca povestirea scrisa de mine ar fi putut fi impecabila daca nu-i lipseau vreo 60 de virgule. Avea dreptate: o scrisesem in viteza (cum le scriam pe toate, de altfel) si uitasem complet de rolul virgulei dupa vocativ. Mai ales ca povestirea era, in fapt, un dialog intre betivi. Scena am preluat-o, modificat-o si introdus-o si in roman: se gaseste in prima parte, acolo unde un personaj isi lauda performantele sexuale, pentru ca la final sa aiba o mare surpriza. In roman, scena are 61 de virgule.
Ti-ai mai citit cartea post-publicare?
Nu. N-am mai citit cartea dupa publicare. O citisem de cateva ori in procesul de redactare si mi-a fost de ajuns. Ajunsesem sa o visez. Ma obseda.
Ai schimba ceva la ea acum?
Am mai spus-o si in alte randuri: nu cred ca as mai schimba nimic in carte. Cazemata e magma pura, neprelucrata. Cred ca tocmai fierbinteala ei da ritmul si atmosfera. Vargas Llosa spunea intr-un interviu ca stie exact momentul in care i se incheie un roman. De la el am imprumutat comparatia cu magma pura, cu minusul ca eu nu am mai asteptat sa se raceasca (asa cum isi expunea metoda maestrul invocat mai sus). Spun „minus“ pentru ca sunt constient ca orice scriere (inclusiv Cazemata), odata incheiata, are nevoie de o perioada de detaliere, de retusuri tehnice, de completari sau taieri, operatiuni post-magma care desavarsesc, rotunjesc opul literar. Nu am respectat aceasta perioada de slefuire, asta este minusul care mi-ar putea fi adus in discutie. Si nu-mi pare rau deloc! Am incercat, in timpul conceperii, sa refac cateva fragmente – si mi-au iesit mult mai prost decat in momentul prim al scrierii lor. Cazemata e o carte murdara de placenta si cu cordonul ombilical netaiat.
Constanta, Delta, Balta Brailei capata straie noi gratie fantasticului cu care le imbraci. Pentru Bucuresti planuiesti vreo „renovare“?
Bucurestiul are nevoie rapida de o infuzie masiva de fonduri pentru restaurarea cladirilor istorice (care risca sa cada toate la un seism ceva mai serios, mie mi-e frica sa ma plimb pe Magheru), abia apoi de o „renovare literara“. Dupa ce a facut Mircea Cartarescu cu Bucurestiul, in ultimele pagini din Solenoid (si nu numai acolo), cam greut si cu „renovarea literara“. Dar, da: Bucurestiul (si, mai mult decat el, Gruiul – satul bunicilor mei, care e la o aruncatura de bat de marele oras) sunt next on my list.
Care bucati din roman s-au lasat cel mai greu de construit, pe care ai lucrat cel mai mult?
Inceputul. Primele cincizeci de pagini. Stiam ca vreau sa pornesc cu un ritual magic de insamantare, aveam o parte din scena de sex de la curs, mi se invartea prin cap si scena de pescuit – cu Olube si Nea Baban –, asa ca am stat pe stand-by vreo doua luni, calculand, facand si refacand scheme de pornire, pandind. In toata acea perioada, am trait un sentiment straniu, de cautare a unui „ceva“ care refuza sa mi se daruiasca, un fel de tachinare erotico-literara. Abia dupa gestul unui personaj – care arunca in apa marii testul pozitiv de sarcina al sotiei sale, el fiind impotent, am stiut cam unde vreau sa merg. De acolo a fost simplu. Am prins-o!, mi-am zis.
A urmat schitarea unei trame detectivistice, un fel de port-altoi narativ, ale carui reguli le-am abandonat in ultima parte a romanului (mi-am dat seama ca nu ma ducea acolo unde vroiam), asa ca l-am retezat si am infipt tulpina in fantastic. Nu de tot. Am lasat destule semne, zic eu, de verosimilitate fortata a intamplarilor si prin care, la limita, fantasticul poate fi redus la o simpla nascocire a catorva personaje (povesti pescaresti) pe fondul halucinatiilor unui detectiv cu cancer la creier. Sau poate n-am vrut asta.
Povesteai, intr-un interviu pe site-ul „Revistei de Povestiri“, ca ai scris Cazemata ascultand zilnic acelasi album cu selectii din muzica lui Augustin Barrios Mangore. Cum te-a ajutat muzica sa scrii?
Mangore este compozitorul meu preferat (de chitara clasica). E paraguaian, iar muzica lui reuseste cumva sa amestece spiritul folclorului sud-american cu romantismul european. Nu-mi pot explica nici acum mecanismul prin care compozitiile lui Barrios ma porneau. Dupa cum nu-mi pot explica de ce acum nu ma mai pornesc. Muzica lui era ca o cafea tare ce-mi starnea imaginarul. Am incercat, recent, inca o doza de Barrios: nu mai are acelasi efect. Trebuie sa schimb dealerul, sa trec pe altceva.
Ce scrii sau ce citesti acum si ce muzica ai potrivit activitatii respective?
Am inceput lucrul la un roman. De fapt, l-am inceput de mai multe ori in ultimele luni, pentru ca ma trezeam ca ursu’, singur, infundat intr-o scena din care nu aveam habar cum sa ies. Asa ca, acum, am luat o pauza si am revenit la structura. Am terminat primul caiet studentesc (cu scheme, bucle, personaje, directii de actiune, unghiuri de atac) si trec acum la al doilea. Habar nu am ce o sa iasa. Nici cu Cazemata nu am stiut, desi, si acolo, am facut o groaza de scheme pe care nu le-am respectat absolut deloc. Cred ca asta mi-e metoda (daca am vreuna): sa gandesc un plan pana in cele mai mici amanunte si apoi sa nu ma tin deloc de el.
Acum, recitesc Steinbeck (prima mea dragoste, alaturi de Kafka) dupa mai bine de 15 ani si, surprinzator (fata de alte re-intalniri cu autori care nu mi-au mai spus nimic), imi place la fel de mult. Personajele lui au ceva din cele ale lui Marin Preda (si viceversa). Ai zice ca e naturalism a la Zola, dar nu. E altceva. Vorba lui Tutea (parafrazandu-l pe taranul ce casca gura la filosof): nu stiu ce zice acolo, dar e o minunatie.
Muzica: raman tot la blues. M-a prins de o groaza de ani si nu cred ca o sa-mi dea vreodata drumul. Poate doar in lesa.
Cat de mult trebuie sa se exerseze si sa se arunce inainte de a publica un debut in care stilul si atmosfera sa fie atat de bine conturate, limbajul atat de viu si colorat, iar personajele memorabile?
Sincer, nu cred ca sunt calificat sa dau o reteta, cand eu nu am avut niciuna. Bineinteles, antrenamentul conteaza enorm – am tot scris in ultimii 15 ani zeci de povestiri, pe care nu le-am aratat nimanui. Acolo si-au facut rodajul o parte din personajele din roman si probabil asta a fost motivul pentru care mi-a venit foarte usor, la indemana, sa scriu Cazemata. Imblanzisem de ceva vreme personajele (dar nu pe toate: Coco, Borhot, Nea Baban, Adamescu au aparut pe nepusa masa, neinvitati).
Ca pont pentru limbajul viu, pot sa spun doar atat: nu va feriti de marginali (fie ei betivi, boschetari, oameni inculti etc.). Beti o bere cu ei. Ascultati-i. Deschideti-va si voi (fara insa sa ganditi asta ca pe o metoda). O sa aveti surprize mari. Am prieteni care n-au citit o carte in viata lor. Unii n-au nici liceul. Nu i-as da pe toata Academia Romana. Sunt unii dintre cei mai calzi oameni pe care-i stiu. Eu le zic bluesmani (ca tot vorbeam de blues), pe linia lui Howlin’ Wolf care zicea ca: „when you ain’t got nothin’, you got the blues!“.
Ce s-a intamplat, apropo, cu a doua varianta a romanului?
A doua varianta a romanului e ascunsa intr-un fisier din laptopul meu. E ca un container (ca tot sunt la moda emisiunile de gen) plin cu mobila. Sunt multe lucruri putrede acolo, dar si cateva piese din lemn masiv, cu care o sa decorez un colt de living, candva.
Cazemataa fost promovata precum un „roman scris pe nerasuflate“. De altfel, se si citeste asa. Sunt curioasa, insa, daca ai avut nevoie de documentare in timpul scrisului si daca acest lucru ti-a fragmentat procesul.
Singura documentare mi-am facut-o de-a lungul anilor traiti in cartierul meu din Constanta (Faleza Nord), gaura mea de iepure cu plaje mirosind a scoica putreda, cu interminabile bai in mare si sarituri de pe stabilopozii fierbinti, cu partide de pescuit de dimineata pana seara, cu cazemata unde am baut prima Coca-Cola si mai tarziu prima bere, cu prietenii alaturi de care jucam coci, ali-ali, baraj si patratica, cu briza si vanturile de iarna salbatice, care desprindeau bucati mari de argila din dealul falezei si le pravaleau jos, pe plaja… Gata, ma opresc aici!
Daca ar fi sa traiesti in universul Cazematei, in pielea carui personaj te-am regasi?
Mai degraba m-as regasi in carligele infipte in pielea pescarilor. Asta pentru ca imi plac stavrizii. Mai ales cei marinati.
Care este cea mai mare satisfactie pe care ti-a dat-o scrisul, de-a lungul timpului?
Scrisul, pentru mine, este o satisfactie in sine pe care nu o pot gandi ierarhic. De fiecare data cand am scris/scriu ceva, am avut/am sentimentul de bine. Imi e bine cand scriu. E atat de simplu. Nu ma mai doare nimic, nu ma mai supara nimic si fiecare clipa se termina cu happy-end. Nu sunt o persoana religioasa, dar, cand scriu, simt ca se deschide un canal de receptie catre o zona… hai sa-i spunem magica. Si apoi simt ce simtea personajul lui Kevin Spacey din American Beauty: „and then it flows through me like rain and i can’t feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life“.
De ce scriitor roman/strain contemporan te simti apropiat ca stil sau univers fictional?
Farurile mele sunt: Marin Preda si Mircea Cartarescu. Morometii si Orbitor (vol. 2) sunt cartile cele mai citite si rascitite de mine. Marin Preda pentru personajele vii, autentice, pentru dialogurile naturale, pentru forta bruta de prozator pur-sange. Mircea Cartarescu pentru imaginar si pentru caleidoscopul lui narativ in care face si desface simetrii fractalice, pentru fantastica lui metoda de a asimila toate cuvintele limbii romane, pentru calatoriile (descrise impecabil… cine mai descrie precum Cartarescu?) in lumea de aici si in cea de „dincolo“. Sunt absolut convins ca Mircea Cartarescu stie toate cuvintele acestei limbi, toate!
Ce fragment ai scoate din romanul tau pentru a convinge un cititor sa-l citeasca pe tot?
Cred ca cel de pe coperta trei este unul din cele mai nimerite. E un fragment cu carlig, zic eu.
„Dupa cateva secunde de acalmie totala, timp in care solzii stavrizilor atingeau trupurile pescarilor si se pierdeau infasurati in puful acelor agatate in pielea lor, barbatii isi incepura vanatoarea: bratele se incordara, picioarele zvacnira, trupurile se contorsionara si firele pline de ace facura zigzaguri rapide, agatand in biciurile lor scurte stavrizii care, treziti brusc, se infigeau neputinciosi in carlige. Odata intepati in burta, aripioare sau cozi, pestii ramaneau prinsi in ace ca mustele pe o banda lipicioasa. Tanarul privea inmarmurit de pe fundul apei spectacolul de deasupra sa: un clocot de sclipiri de solzi biciuiti de tentaculele de nailon. Pescarii faceau tumbe, isi rasuceau trupul si trageau prin zvacniri scurte de firele infipte in ei, miscarile lor dand impresia unui balet in imponderabilitate. In toata aglomerarea de trupuri contorsionate, firele nu se atingeau, nu se incurcau unele in altele, ca si cand fiecare pescar ar fi cunoscut la perfectiune limitele zonei in care sa se desfasoare.“