E greu sa te bucuri de ceva fara sa impartasesti cu altii, lucru pe care l-au putut constata pe propria piele. Asemenea oricarui pasionat, mi-am luat treaba foarte in serios, dar, cu cat am aprofundat mai mult subiectul si personajele, cu atat mi-a fost mai greu sa imi stabilesc un favorit.
Se cuvine sa ne oprim putin asupra felului in care presa romaneasca prezinta competitia electorala de peste ocean. Unele inadvertente le putem pune, desigur, pe seama fusului orar. Unele dintre cele mai „suculente“ episoade se petrec atunci cand la noi e noapte – si stim deja ca nu doar s-au cam desfiintat sectiile de externe in redactii, dar nici tura de noapte nu mai este ca altadata. Din acest motiv, pana cand se apuca baietii si fetele de la site-urile de news sa traduca ceva de pe net, stirea are deja cam 24 de ore. Nu e problema, ne-o livreaza in Romania pe post de „breaking news“ chiar si asa, in ideea ca suntem oricum niste consumatori prea ignoranti si preocupati de ultima postare a lui Ponta ca sa ne prindem de „faza“.
O alta problema majora in relatarile de presa de la noi tine de dihotomia alb/negru. Hilarry buna, Trump diavol. Evident ca exista ingrijorari foarte mari la adresa intentiilor privind temele majore de politica externa ale Donaldului, si asta in multe tari mai civilizate decat a noastra, insa in unele aspecte candidatul libertarian Gary Johnson tinde sa il depaseasca pe Trump (poate va amintiti episodul „ce e Aleppo?“). Echipa de campanie a candidatului republican a facut eforturi mari, cate ceva i-a mai intrat lui Donald in cap, dar exista o limita vizibila a cantitatii de informatie pe care acesta o poate asimila. In privinta doamnei Clinton, e firesc ca ea sa se simta precum pestele in apa atunci cand abordeaza temele de politica externa (fie si doar datorita faptului ca si-a bifat in CV functia de Secretar de Stat).
Despre ce nu mai vorbeste presa de la noi, care se simte, probabil, cu musca pe caciula? Intre agenda publica a cetateanului din SUA si temele tocate 24 de ore din 24 de retelele de stiri exista o prapastie cu malurile deja betonate. In mare parte, lupta propagandistica s-a mutat de pe ecranele televizoarelor in social media si pe site-urile care, sa spunem, nu respecta chiar standardele BBC. Subiectul bolii incurabile de care ar suferi Hilarry Clinton si care ar pune-o in imposibilitatea de a-si indeplini functia de Commander in Chief a fortelor armate odata (re)ajunsa locatara a Casei Albe a fost un scenariu bine ticluit in online si care a fost rostogolit cu atat de mult sarg pana cand purtatorii de mesaj ai lui Donald Trump s-au simtit „indreptatiti“ sa il aduca in „mainstream media“. Nu mica mi-a fost mirarea sa citesc zilele trecute pe un site respectabil de la noi un articol despre cum, de fapt, democratii il vad cu adevarat presedinte pe nominalizatul la vicepresedintie, Tim Kaine, doamna Clinton fiind pusa candidat doar de fatada, urmand sa se retraga dupa ce castiga alegerile, din motive de sanatate. Frumoasa teorie a conspiratiei, livrata in presa „quality“ de la noi ca fiind fact, in loc de caterinca.
Intr-un articol recent din „Washington Post“, un jurnalist incearca sa explice lumii largi si socate de ascensiunea lui Trump ca, in ciuda impactului la scara globala a actiunilor viitorului presedinte SUA, oricare ar fi el, americanul votant isi stabileste preferatul tot in functie de nevoile sale, de felul in care rezoneaza cu planurile fiecaruia in privinta crearii de noi locuri de munca sau a strategiei privind taxarea. Traditia de familie (orientata spre Partidul Democrat sau cel Republican) conteaza enorm in conturarea unei opinii, la fel cum liderii de opinie din fiecare comunitatea dicteaza, la randu-le, trendul. Ambele partide se bazeaza pe structuri foarte solide in teritoriu si „controleaza“ unele state americane mai bine decat tabara adversa. Cam la fel ca in Romania, unde candidatii de pe listele PSD din Iasi sau din Teleorman se simt mai confortabil decat cei al PNL (si invers, cei al PNL in Ardeal). Nu in ultimul rand, criteriul demografic este si el important, fiecare partid (democrat si republican) avand bazinul sau „clasic“ de votanti. Spre exemplu, de cateva decenii bune, populatia afro-americana voteaza covarsitor cu Partidul Democrat (sondajele de opinie releva ca Hillary Clinton va primi circa 95-97% dintre voturile populatiei de culoare). Toate cele de mai sus functioneaza, ca si la noi, cu o singura conditie: lumea chiar sa vina la vot in numar mare si sa nu stea acasa. Gradul de participare la scrutin dicteaza procentul final si poate produce surprize, asa cum s-a mai intamplat in istoria alegerilor americane.
La momentul scrierii acestui articol, pana cand America va vota au mai ramas 38 de zile, 15 ore, 23 de minute si 5 secunde.