Noutatea ar fi ca savantul interpretat de Ben Affleck e autist, dar mai ales ca joaca la dublu, adica nu doar umple geamuri intregi de formule scrise cu carioca (cinemaul american are o fixatie cu imaginea asta; sa scrii ca omul botezat, pe tabla, nu mai e de ajuns), dar da dovada de la fel de mult geniu cand isi elimina adversarii cu pumnul sau cu talentul de lunetist. Explicatia psihologica a acestui Dr. Jekyll & Mr.Hyde ar sta, cica, in educatia spartana data de tatal sau care, dupa ce mama i-a parasit, a facut armata cu cei doi copii (el fiind cadru militar), umilindu-i ca sa-i intareasca – dovada ca amandoi ajung mai mult sau mai putin ucigasi cu simbrie.
Stiti cum e filmul? E ca si cum ai citi un roman de Danielle Steel, dar, pentru ca vrei ca oamenii din metrou sa te creada intelectual, l-ai tine intre copertele de la Lacrimi si sfinti. The Accountant incepe si se termina in acordurile fals empatice ale unei simfonii pro-autiste, cu scene dintr-un spital-camin cu copii care fac crize si parinti neputinciosi. Regizorul se lauda ca are un prieten cu un copil autist si ca a aflat prin el care-i treaba cu autismul. „Ai facut facultate, Bula?“, „Nu, dar am un prieten care a facut“, cam asa e si aici.
Autismul e la moda, hai sa facem si filme de actiune cu eroi care, fiind autisti, se subintelege ca se comporta ca Terminator – ce nevoie sa mai explici ceva? Pe urma includem in campania de marketing informatii despre cat de bine ne-am documentat din surse de incredere.
Ben Affleck a fost laudat de presa americana pentru performanta lui. E drept, de la Gone Girl incoace regizorii au descoperit ca se descurca foarte bine in roluri pe muchia moralitatii si ca, datorita jocului sau neutru, e credibil si ca personaj negativ. Eroul lui de acum, Chris, nu e personaj negativ, desi actioneaza in ilegalitate, castigand bani buni din serviciile de contabilitate pe care le face pentru mafioti. Nu asta-i problema, ci faptul ca Affleck isi aduce aminte din cand in cand ca e autist. In mod ciudat, nu cand ne-am astepta noi. Si aici scenaristul se considera disculpat de insasi natura personajului. De ce sa trebuiasca sa ni se explice mai mult daca autismul in sine e atat de putin cunoscut? (La fel ca in cazul unui film cu iluzionisti, unde folosesti iluzia ca sa astupi gaurile din scenariu.) Cand intalneste o fata pe care o place (poate pentru ca si ea e contabila), eroul se anima si, dupa doua discutii frigide, uita ca e bolnav, ba chiar devine extrem de protector si dispus sa o apere cu pretul vietii cand viata ei e amenintata. Paradoxal, cand apele se linistesc si s-ar crea conditiile pentru o idila, isi da seama, ca intr-un film american, ca, fiind autist, nu?, destinul lui e sa fie un solitar. Am vazut ca in America oamenii considera in general (sunt si voci contra) ca filmul reda autentic autismul. Ma mir, dar nu mai incerc sa inteleg de ce.
Ai putea face multe mistouri despre invincibilitatea pe care tocmai aura autismului o da eroului. Pentru ca e autist, deci e altfel (asta e si ideea pe care o insufla tatal, in buna traditie a unei culturi populare care ne-a indoctrinat cu ideea ca e bine sa fim altfel, astfel incat toti sa fim cat mai nivelati), Chris capata in ochii nostri un scut protector. Nu poti tremura la gandul ca i s-ar intampla ceva. Dimpotriva, cand altii sunt amenintati (oameni normali), abia astepti sa apara Chris autistul sa-i salveze ca Superman. Destul de jenant, nu?
Iesi destul de nelamurit de la filmul asta. Multe subintrigi neimportante, plus ca filmul trage in mai multe directii pe masura ce inainteaza, socotind ce e rau si ce e bine, dar nelamurindu-se din pacate pana la sfarsit.
The Accountant: Cifre periculoase/The Accountant, de Gavin O’Connor. Cu: Ben Affleck, Anna Kendrick