Doi pasi mai inapoi si ceea ce ieri si acolo credeai ca-i real, azi si aici vezi ca a fost doar o iluzie. Poate si de aceea, sunt mai degraba un slujitor credincios al frumosului – fie acesta si marunt – decat al marelui adevar.
OK, daca realitatea e ceea ce exista in afara propriei mele constiinte, independent de aceasta, de ce Dumnezeu mi-as bate prea mult capul sa inteleg un lucru despre care stiu din start ca-i de neinteles? Si cu ce alt „aparat“ credibil de masurare decat propria-mi constiinta despre care pana si bunul simt imi spune ca-i oarecum defecta din fabricatie, capabila sa inregistreze doar intre niste parametri predefiniti, limitati, predispusa erorilor?
Incerc sa ies din zona teoriilor si sa-mi imaginez o situatie de maximum de realitate. Imi pot imagina, de exemplu, cazul unui parameci pe Marte. Unicelular, asexuat, la care nici nu se poate pune vreo secunda problema vreunei constiinte individuale. In jurul lui, un neant de „realitate adevarata“, nici urma de constiinta care s-o altereze. Parameciul e liber, n-are nevoie de sex pentru a se inmulti, nu poate fi manipulat, e oarecum nemuritor – atata vreme cat stiinta nu a inregistrat vreun parameci care sa moara de batranete; la momentul potrivit, acesta se imparte in doi indivizi absolut identici cu primul. V-ar conveni sa traiti in aceasta realitate?
Inapoi pe Pamint, sa ne inchipuim ca stam in biroul unui politai de la rutiera care urmareste, pe mai multe monitoare, traficul din intersectiile orasului. Teoretic, camerele fixe inregistreaza realitatea bruta, obiectiv, fara sa aleaga ce se vede (desi si asta-i discutabil – cine, de ce si inspre ce a fixat camera, dar sa nu ne pierdem!). Daca am fi in locul politaiului si-am privi nonstop la camere, chiar si pentru o scurta perioada de timp, am putea avea acces la macar o parte din „realitatea adevarata“. Vom fi in stare s-o privim? Ma tem ca nu. Fiecare dintre noi isi va alege un criteriu personal, in functie de interesul propriu, dupa care va urmari scenele: soferi care trec pe rosu, calcand pietonii pe bombeu, femei blonde sau brunete, barbati cu sau fara iPhone, haine oarecare sau de firma, masini scumpe sau ieftine etc. Si fiecare va vedea, pana la urma, tot doar ceea ce vrea sa vada.
Obisnuim sa invocam des accesul la realitate ori de cate ori ne convine, ori de cate ori vorbim de alte cuvinte mari, precum „libertate“, „adevar“, cand, prin asociere cu acestea, ne plangem de „manipulare“. ~njuram, de exemplu, televiziunile care ne ascund adevarul, care ne manipuleaza. Dar cine ne obliga sa ne uitam la acele televiziuni? Nu cumva si acestea sunt intr-un fel manipulate de gusturile si de optiunile noastre? Eu unul ma tem ca, de fapt, ne place sa fim manipulati si sa manipulam, tocmai pentru ca avem o constiinta care se joaca intruna cu realitatea, facand-o daca nu mai frumoasa, macar mai acceptabila.
In fine, dincolo de ciorba la plic cu arome identic naturale de filosofie, in care (m-)am amestecat inconstient mai sus, ceea ce vreau sa spun e ca „adevarata realitate“ e plicticoasa.
Sincer vorbind, cred ca aceasta nu intereseaza cu adevarat pe nimeni si de aceea toata lumea – de la cel mai obisnuit om pana la cele mai asa-zis „serioase“ institutii – o inlocuieste cu povesti mai rau sau mai bine ticluite.