Am citit zilele acestea omagiul pe care i l-a adus lui Lipatti muzicologul francez André Tubeuf in revista „Classica“ – remarcabil, asemenea notelor lui Alain Lompech in „Diapason“ – si cateva formulari inexacte mi-au sarit in ochi. „A putut sa scape spre Suedia in 1943, pentru concerte; cu sansa de acolo sa treaca in Elvetia, in precaritatea celor «fara-resedinta» si fara-acte, de atunci (si dintotdeauna)… ce de ani pierduti!“
Afirmatia lui Tubeuf nu corespunde adevarului, dar reflecta un stadiu si o atitudine a cercetarilor romanesti, prea putin actualizate dupa 1989. Atat binecunoscuta monografie semnata de Grigore Bargauanu si de Dragos Tanasescu, cat si cea a lui Carmen Pasculescu-Florian (Vocatie si destin. Dinu Lipatti) au preferat sa aminteasca doar in zbor capitolul esential in viata lui Lipatti pe care l-au constituit anii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ani deloc pierduti!
Daca declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial in septembrie 1939 il gasea in Romania, destinul tanarului Lipatti avea sa fie diferit de al majoritatii celorlalti pianisti ai generatiei sale. Un subiect asupra caruia atragea atentia, in 2006, criticul Terry Teachout in revista „Commentary“ si pe urmele caruia mai recent si-a exprimat opinii Ana-Maria Orendi, un mai tanar muzicolog. Daca Teachout scotea in evidenta o versiune a faptelor edulcorata, vanduta de producatorul Walter Legge, Ana-Maria Orendi pune in balanta soarta lui Karlrobert Kreiten, pianist remarcat, ca si Lipatti, la Concursul de la Viena din 1933 si ucis zece ani mai tarziu de nazisti. In aceeasi categorie de cariere distruse sau intrerupte, de destine suferinde din cauza persecutiilor, exemplul, poate mai apropiat de lumea noastra, este cel al pianistei Sofia Gurewitch-Cosma, pe care razboiul o arunca pentru un deceniu in Gulagul stalinist.
Nu, pentru Lipatti nu au fost ani pierduti! Cum ii scria pianistul maestrului sau Mihail Jora, de la Fundateanca, „singurul loc in care nu strapung adierile nesanatoase ale intunecatului Occident“, „sunt in plina activitate componistica“, „profit «sa-mi scot parleala» pe celalalt taram“.
Contrar lui George Enescu, Lipatti si-a continuat cariera in anii razboiului si in Europa, lasandu-se, aparent fara grija, pana in 1943, folosit de Ministerul antonescian al Propagandei, concertand si inregistrand repetat pentru posturile de radio, in turnee efectuate in intrega Germanie nazista, in Italia mussoliniana si in statele satelite lor, la Viena, Praga, Bratislava, Sofia.
Schimbarea cursului razboiului si prezenta alaturi de el a lui Madeleine Lipatti, a carei familie era originara din Elvetia, au fost cu siguranta factorii determinanti ce l-au facut sa paraseasca definitiv Romania, in toamna anului 1943. Turneul sau, deloc pe cai intortocheate, inceput la Viena, la 9 septembrie, si care urma sa se incheie la Berna, la 11 octombrie, avea sa se sfarseasca in refugiul final in Elvetia. Daca de la Stockholm, la 20 septembrie 1939, Lipatti isi asigura familia ca ar urma sa revina in Bucuresti „spre 15 octombrie“, o marturie din amintirile lui Madeleine Lipatti sugereaza ca optiunea refugiului lor fusese luata cumva in considerare inca de la Bucuresti.
Odata primita invitatia de a concerta in Suedia, Lipatti a compus Dansurile romanesti pentru doua piane „cu scopul sa-l pot acompania“. Si, comenta Madeleine: „Pretextul [subl.mea]concertelor justifica plecarea mea“. Imaginile ruinelor fumegande si ale oamenilor cu chipuri abatute de la Berlin si apoi de la Helsinki, evocate de Madeleine in amintiri, au fost, foarte probabil, de natura sa incline definitiv balanta in favoarea refugiului. Acolo, Werner Reinhart, marele admirator si salvator al Clarei Haskil, readmisa in Elvetia in 1942 gratie interventiei lui, era gata sa-i primeasca. Cum se stie, aveau sa se stabileasca la Geneva, unde-i atragea cultura lor franceza si sprijinul oferit de un nou cerc de prieteni devotati. La o luna dupa sosirea sa in Elvetia, Lipatti spera, demonstrand o doza de naivitate, ca autoritatile antonesciene ii vor oferi un post de reprezentant diplomatic la Geneva, dat fiind – ii scria el lui Mihail Jora – ca, nefiind „angajat de catre serviciile curente ale Ministerului Afacerilor Externe si nici ale celui al Propagandei, nu as avea nimic de-a face cu politica“. Iluzie vana. Scapat din mana de serviciile de propaganda antonesciene, Dinu Lipatti nu mai valora mult in ochii birocratilor pro-nazisti de la Bucuresti.
In 1947, Lipatti refuza diplomatic o sugestie de a reveni in Romania, in ciuda garantiilor ce i se oferisera ca ar putea pleca din nou, spunand ca nu se mira de ele, „nefacand niciodata politica“. Ar fi putut spune, asemenea dlui Jourdain al lui Molière, ca a facut, totusi, fara sa o stie.