Unul dintre acesti sclavi evadati reusise sa se izoleze de urmaritorii sai pe o insula camuflata pe fluviul Mississippi, dar acest sclav negru, pe linga curajul sau de fugitiv, mai avea o calitate aparte: era un trickster simpatic si un muieratic nabadaios, al carui falus izbutea, in somn, sa calatoreasca kilometri intregi spre a se salaslui in pintecul negresei sale ibovnice, abandonate pe plantatia de pe care fugise. Povestirea cu pricina nara calatoria aceea speciala care ma facuse sa pufnesc cu pofta in hohote de ris, indicind meandrele si labirinturile pe care ciudatul falus (de tipar nesfirsit de lung) al sclavului negru le facea pentru a ajunge la iubita lui.
Cind, in 2006, l-am cunoscut pe Andrei Codrescu si mai ales am avut acces la fotografiile lui de tinerete, m-a frapat si fascinat mustata foarte speciala, de hipiot, a lui Andrei. Nu era neaparat o mustata falica, nu despre asta e vorba aici, dar era o mustata calatoreata foc, strabatind continentele, de la Sibiu la New Orleans, apoi iar in Romania si tot asa. Si am avut intuitia ca in mustata lui Andrei se salasluia taina fizica a talentului sau iesit din comun. Apoi, cind Andrei mi-a povestit despre pesterile din Arkansas in care se retragea din cind in cind sa scrie (iar acestea erau chiar niste pesteri reale, salbatice, unde inca mustaciosul Andrei se ducea cu laptopul sa emita poezie si proza in direct), am avut o revelatie hitra: pur si simplu mi l-am inchipuit pe Andrei infasurat in lunga si aspra lui mustata (fantasmala, pentru ca ea nu mai este astazi atit de stufoasa), ca intr-un cocon, stind in pozitie semilotus si scriind in pestera, ba chiar pufaind din cind in cind ca domnul Omida din Alisa in Tara Minunilor!