Nowak a plecat de la ea de-acasa, din Texas, a condus 12 ore fara intrerupere si, ajunsa in Florida, si-a tras pe ea, ca in filmele lui Hitchcock, un impermeabil si o peruca, si a stropit-o nu cu „vitrion”, ci cu piper pe biata Shipman, pe care a prins-o in parcarea aeroportului Orlando. A fost arestata, pina la urma n-a fost acuzata de tentativa de asasinat (desi avea un cutit la ea), dar aflu ca recent a fost concediata de NASA. Fireste, s-a considerat ca a stricat imaginea astronautului – vehiculata in majoritatea filmelor americane – de superom care face fata cu singe rece oricarei situatii de criza, stiind exact pe care buton sa apese. Eu n-as fi concediat-o pe Lisa Nowak. (Oricum, banuiesc ca o sa-si vinda povestea unui studio de film.) Ne-a aratat ca astronautii sint si ei oameni, ca frica exista, iar curajul e capacitatea de a o controla. Si, pina la urma, spaima unei femei de a-si pierde barbatul iubit poate fi mai mare si mai incontrolabila si categoric mai irationala decit o avarie la rezervorul de combustibil. Nu o disculp pe femeie, doar ca mi se pare primul astronaut normal si uman de care aud, dincolo de maretia de Luceafar a lui Neil Armstrong ori de supraumana stapinire de sine a lui Jim Lovell, comandantul lui Apollo 13. Nu cred ca a alterat imaginea astronautului. Cel care are suficient curaj sa plece in necunoscut si sa faca lucruri pe care altii nu le pot face capoteaza la lucrurile marunte, dar nu e pentru asta mai mic si mai marunt. Insa e la fel de om precum ceilalti. Asa sint si dresorii de lei carora le e frica de soareci sau pilotii de supersonice care se fisticesc intr-o camera cu mai mult de 10 persoane. Iar pentru modul sau teatral de a reactiona, Lisa Nowak mi-e si mai simpatica.
Nu se leaga, dar se leaga
Am vazut la Institutul Francez din Bucuresti, in prezentarea lui Alex Leo Serban, La Chasse aux papillons, de Otar Iosseliani. Poate ca filmul are tot atita legatura cu astronautii cit au fluturii cu filmul. Caci in film nu apare nici un fluture, dar cind se termina e ca si cum i-ai fi vazut. Cum sa zic, mi-au placut dintotdeauna oamenii in virsta, ma rog, nu toti, dar acum am inteles si de ce. Pentru ca au un soi de incetineala inteleapta, nu se grabesc nu pentru ca nu-i mai tin oasele, ci intrucit au inteles ca n-are rost sa alergi, ca lucrurile se fac „pe liniste” si ca uneori se mai fac si singure. Iti ia probabil o viata sa intelegi asta si sa-ti reglezi ritmul.
Si probabil ca si trebuie s-o incasezi de un numar de ori. In film e vorba despre batrini, mai exact despre batrine care si-au ingropat sotii de mult si care asteapta ca niste gaini pe cuibar sa le vina si lor vremea. La mijlocul intrigii se afla un castel pe care spera sa-l obtina la moartea decanei de virsta si rudele de sex feminin, majoritatea batrinele, si niste japonezi care vor sa se pripaseasca in Franta si sa-si ia dimineata baghete de la alimentara satului.
Nu japonezii ma intereseaza, nici celelalte batrinele avide dupa mostenire, ci gesturile marunte, dar atit de grave pe care le construieste Iosseliani cu aerul cel mai firesc din lume. De pilda, dupa ce moare castelana, verisoara ei cu putin mai tinara si sora moartei merg in bucatarie sa traga o tigara si sa bea un git de whisky. Pare o zi obisnuita, tabieturile sint neschimbate, mina cu tigara nu tremura, cuvinte nu se spun. Nici vorba sa verse cineva o lacrima. Ce daca a murit? Moartea a fost deja asimilata de viata acestor femei, asa cum e inerenta si fireasca in ciclul florilor din gradina, care iarna se usuca si primavara isi revin.
Sau inmormintarea femeii, pe o ploaie torentiala – lipsita si de tragism, si de tragi-comic, o inmormintare uda care se rupe de context si intra in metafizica numai cind aparatul de filmat ingheata trei-patru secunde, exact cit e necesar, pe imaginea celor inca vii care stau ascunsi sub umbrele, de-o parte si de alta a aleii. Nu mai am spatiu, dar mai spun doar ca filmele lui Iosseliani, desi imperfecte, au uneori sclipiri geniale, atit de firesti, pentru care multi se caznesc inutil. Aceste momente, ritmul dintre ele, filmele cu totul pur si simplu iti fac bine la inima.