E foarte greu sa faci o antologie din cele peste 30 de volume de poezie ale lui Bukowski, iti pare rau pentru fiecare text pe care trebuie sa-l dai la o parte. E ca si cum ai sta la capatiiul unui muribund care-si povesteste viata – cu umor si farmec – si l-ai asculta pe sarite, ca si cum ai tot intra si iesi ca nesimtitu’ din camera… Si e pacat, pentru ca, desi viziunea lui asupra lumii nu e deloc una dulce, la capatul povestii descoperi o importanta lectie de supravietuire. Sa nu-ti pierzi niciodata mindria, fiindca e singurul lucru pe care-l ai cu adevarat. Cam asta e mesajul, daca e chiar vorba de vreun mesaj. Bukowski dispretuia scriitorii care vor sa dea impresia ca au ceva esential de spus umanitatii, facatorii de sensuri. Dar la fel de mult ii dispretuia pe facatorii de nonsens, de obscuritate. Scria foarte clar, in limbajul tuturor, desi era un singuratic. Si scria in primul rind ca sa-si razbune ratarile, viata lui fututa rau inca din copilarie. Probabil de asta are atitia fani – exact atitia cite vieti futute…