Ai scris "Cartea vietii tale". Si nu este o metafora, ci titlul unui volum de 416 pagini. Ce-a fost in mintea ta?
Fata, tu stii ce e aia viata? Viata... sa traiesti, sa te copilaresti si sa deschizi usa celei mai bune prietene a mamei si sa descoperi ca nu mai esti nemuritor. Copilaria mea a fost in mintea mea. Copilarirea mea este in mintea mea. Copilarirea mea nesfirsita a fost in mintea mea. Credeam ca se poate face orice, ca mi se poate permite orice... doar am trait impreuna pe scara 2 douazeci de ani. Un lucru am uitat urcind-coborind scara: mama mea nu era cu mine sa ma apere de lumea ostila altfel, fara sens intotdeauna. Ea imi indulcea virstele cu mincaruri si prajituri cum comunismul nu a cunoscut. Cum scara 2 nu a mai vazut dupa ce ea s-a mutat de pe scara si a murit. Ea m-a dus cu zaharelul si mi-era atit de bine, zece comunisme urite as trai cu ea si cu vecinele ei.
Ai vrut sa povestesti despre comunism sunind la apartamentele de pe un palier de bloc. Daca ai fi de partea cealalta a usii, cum s-ar vedea comunismul prin vizor?
Comunismul nu a existat. Cind am trecut de revolutie am aflat de toate urgiile… detinuti politici, turnatorie, omorirea initiativei. Eu m-am jucat cu comunismul in cada, la nisip si era un tip haios, pe bune. Niciodata nu a crescut prea mare, ceea ce m-a obligat sa nu cresc nici eu, ca sa-i fiu pe plac, ca sa ne jucam in continuare. Si acum exista usa apartamentului meu. Cei care s-au mutat nu au schimbat-o. Si sipcile de lemn puse pe linga usa, ca sa nu intre frigul, si alea sint. Inauntru, mobila cit se poate de utilitara. Nimic deosebit. Obiectele insa de pe rafturi erau dichisul: trei-patru servicii de cafea, trei-patru servicii de pahare mari de apa, de vin. Scobitori, servetele, esente de rom, vanilie, lamiie-portocala rasa, cimbru, cutii cu orez-gris, ulei la sticla de sticla, zahar bine pus in borcan. Linga dulap, mereu pregatita plasa cu borcane de sticla de iaurt si sticle de sticla de lapte. Si pe marginea dulapului, oala de fasole cu costita, Dumnezeule, cite mirosuri, cite asteptari, cite miracole se puteau intimpla. In 1977, cutremurul. A amestecat mirosurile, a stricat ordinea fireasca. Ani a mirosit bucataria a otet cu mincare de fasole. Imposibil asa ceva! A disidenta a mirosit o singura data in bloc. Tot in 1977. O locatara s-a intors de unde fugise: America. Da, se intorsese fiindca Ceausescu spusese ca lasa granitele deschise citeva ore. Ea a venit, si-a vazut rudele si, cind a vrut sa plece, s-au inchis granitele. Ce a contat oare pentru mine: aromele sau disidenta?
„Apartament de doua camere. Stil vagon. (…) Prin usa ce se inchidea strimb, simteam aroma de tutunuri, cafele, femei si mincaruri.” Inauntru, „dincolo” – zeita bucatariei din Sulea 31. Mama ta. Si mai cine? Si mai ce?
In bucatarie se cocea conspiratia placintelelor. Tocau bine cu vorba femeile in bucatarie si un Piersic, si un Ceausescu, si o Mihaela Mihai. Dumnezeule, citi Tismaneni de vanilie si Gomi de ciocolata nu s-au topit impreuna cu untul, citi Brebani nu au facut drumuri dus-intors prin albia uriasa pentru framintat cozonaci! Eu auzeam de toate, de dincolo, din sufragerie. Ce-mi trebuia mie era rezultatul: prajitura. Eram copil. „Ce copil esti!” „Tu esti copil!” Si prajituri, si mincaruri nemaiintilnite veneau spre mine dinspre bucatarie.
Da-mi definitia birfei, asa cum o auzeai tu de cealalta parte a peretelui-biscuit. Cit de importanta este o cafea buna pentru o birfa buna?
Birfa e cea mai ispititoare femeie din lume, sini, buze, solduri, trup, minte brici, fara virsta. Sigur, te paraseste, sigur, nu esti niciodata bun pentru ea, dar ce nostalgii traiesti apoi, nimeni nu ti le va lua. Birfa mi-a tesut viata. I-a dat durata. Toata lumea e urita, numai tu esti destept, magnific. Cafeaua si tutunul iubesc birfa. Ce poti sa faci? Gura ti-o indopi, dar niciodata nu-ti tace. Ce iese pe gura, tutun, vorba, inseamna libertate si nemurire.
Te trimitea sa stai la cozi. N-aveai tendinta sa lasi sacosa impletita la rind si s-o zbughesti sa-ti cumperi sirop?
Niciodata! Nu eram un ratat care sa vina fara prada in sacosa. De doua ori cred ca mi s-a intimplat rusinea. Nu, nu eram un ratat, eram un ins care cistiga bataliile cu coada, trebuia sa o fac mindra pe mama de achizitiile mele. Nu, nu ma dadeam in laturi de la lupta fizica cu coada. Coada imi arata caracterul, ea m-a format: rabdare, rezistenta, lipsa de ginduri, povesti, imaginatie. Odata era ora 7 dimineata. Eram cu tata la mezeluri. Si unul l-a imbrincit pe taica-meu care era in fata si tinea ordine. Eram in coada si am sarit peste oameni si m-am infipt in gitul aluia sa-l dau jos. M-am imbrincit pentru tata, pentru salamul meu de a doua zi.
Scrii undeva ca nu erai lasat la joaca. Nici in livada de nuci de la capatul Salajanului. Si n-ai avut nici bicicleta. Copiii ieseau in spatele blocului. Tu unde erai?
Eu eram la balcon si ii vedeam. Traiam fiecare joc al copiilor de sus, citeam ce vorbesc, pe buzele femeilor adunate la nisip. Aruncam cu pamint de la flori, pamint facut ghemotoc in mina, in grupuri de oameni trecind pe strada. Eram statut. Eram statut locului. Construiam lumi din senzatii, din mirosuri, din imaginatie. Si nici una din lumi nu era de durata, nu se potriveau lucrurile niciodata, dar eu nu aveam teama, fiindca ai mei potriveau lucrurile pentru mine. Ei ma incaltau cu pantofi ce-mi ramineau mici, iar eu ii purtam cum nu se mai poate de vesel, fiindca ieseam afara. Adevarul e ca nu era nici-nici, nici foarte-foarte, calm, caldut, era copilaria copilului universal de la bloc. Citeam cit vroiam si cum vroiam, intelegeam ce aveam eu chef din biblioteca plina de carti „Colectia de dragoste” a mamei. Mingiiam pisica, da, am avut o pisica si ma indragosteam de muzici de la radio, precum How much is the doggy on the window? Cind coboram, in fata blocului ma dadeam in leagan de muream si beam Bem-bem pina ma apuca durerea de burta, sau ma urcam in caisul din fata blocului si cadeam in cap. Cind coboram in fata blocului, noaptea venea mereu-mereu, mult prea repede.
De ce-ti facea tata temele?
Eu nu stiam sa scriu. Practic, nu legam doua cuvinte. Mama imi spunea ca vorbisem tirziu. Scrisul l-am invatat la timp, dar nu stiam sa leg cuvintele intre ele, nu aveam suflu pentru a scrie compuneri. Tata avea. Ce de note bune a luat tata la scoala! Eram terminat in scris. Scrisul era o incercare, or, scrisul nu se putea face oricum si atunci tata scria oficial perfect. Scrisul era ca sexul. Sacru, nu-ti puteai bate joc de el. Ori iesea perfect, ori mai bine nu te bagai. Eu nu ma bagam. Mama cu mincarea, tata cu temele. Eu imi purtam trupul si aveam grija sa nu gresesc.
Care e prima amintire a copilariei tale care-ti vine-n gind?
Cum care? Infricosatoarea dupa-amiaza in care mama a plecat de acasa si m-a lasat singur. Si alergam prin toata casa ca sa alung demonii, ca sa stapinesc locul. Si urlam incet si ma loveam peste trup ca sa percep situatia, ca sa rezist pina venea ea. Si ma jucam cu frenezie singur, de-a vedetele de la televizor inventind cintece si interpretindu-le. Si dadeam viata umbrelor… cu cit ma agitam, cu atit balaurii casei ma copleseau. Asa ca am adormit intre pernele uriase din dormitor. Si m-a trezit mirosul de peste prajit. Venise mama!
A ce miroseau vremurile acelea? In bloc – a tocanita? Pe strazi – a covoare spalate descult pe trotuar?
Mincaruri, clar. Tarhon, bame, ghiveci. Vinete coapte. Peste. Untura. Jumari. Curatenie. Sapun Cheia. Detergent Alba Lux. A incendii, duminica. A ciine facut sapun, simbata. A cozonaci. A femeie. A barbat. Lumea avea arome atunci cind politica nu exista. Acum cind se face politica, lumea nu mai are miros.
Mi-e dor de iaurtul din borcanelele de sticla pe care-l scurgeam de zer, il amestecam cu zahar si-l mincam cu lingurita. Tie de ce ti-ar fi pofta?
Pofta nu-mi este decit de mincarurile si dulciurile familiei mele. Nu-mi doresc nici cozi, nici borcane, nimic. Gata, a murit vremea si comunismul de la groapa nu se mai intoarce.
Cum erau verile la bunici, la Strehaia?
Cu bube. Am alergie la Strehaia. O alergie groaznica, o mincarime de zile mari si amare. Bunicii mei erau boieri, insa si stiau toate tabieturile de pe lume si mie imi placeau. Strehaia, pe care am redescoperit-o acum, mizera, a tiganilor cu turnulete, era Strehaia unei vieti patriarhale, unde boierii ca bunicii mei fusesera anihilati, dar ei se vedeau mereu si mereu dupa timpul etern al boierului. La un serbet, in camerele racoroase de sub salcie. La o cafea adevarata fara moarte.
„Voi merge in Bicaz. Fara zgomote si zurgalai.”
Ce raspundeai de obicei la siciitoarea intrebare „Tu pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata”?
Mie nu mi s-a pus niciodata intrebari, ba nu, una singura… ce ma fac cind oi fi mare. Asa ca nu aveam raspunsuri oricum. Nu stiu ce as fi raspuns. Pe amindoi ii iubeam si ii iubesc. Si iubesc lumea lor, lumea pe care au construit-o pentru mine, din legume, prajituri de vanilie si cerneluri bine potrivite pe caiet.
Cum este sa afli dintr-un interviu ca mama si tata nu sint mama si tata? Si cum e sa scrii despre asta? Spovedanie? Penitenta?
Nu e nimic din toate astea. Si nici o dorinta de expunere nu este. Pur si simplu am trait mistificindu-ma si am vrut ca minciunile sa fie puse undeva in vitrina, sa fie si sa tin cont de ele, sa nu mai pot minti ca pina acum. Copilarirea si comunismul trebuie sa inceteze odata.
I-ai iertat?
Nu aveam ce sa iert. Cred ca prietenele maica-mii credeau ca eu stiu ceea ce spuneau ele. Nu am de ce sa-i iert. Imi sint dragi asa cum sint. Cartea este o asumare a lumii respective. Asta sint, altul nu mai pot fi. Viata a trecut, n-o pot intoarce inapoi.
Bicazul va ramine o insemnare intr-un jurnal sau ii vei cauta cindva pe cei ce ti-au dat viata?
Voi merge in Bicaz. Fara zgomote si zurgalai si-i voi cauta. Ce va fi, nu stiu, nu ma intereseaza. Viata mea e in N3, la scara 2, etajul 6, apartament 80.
„Uitarea se razbuna si nu te razbuna niciodata”
„Macar o data in viata, Luca poate sa citeasca si sa inteleaga singur adevarul, cum e el, trecut prin atitea epoci, trait intr-o singura epoca, cea ceausista.” I-ai dat fiului tau cartea?
Da, i-am dat-o. Nu a citit decit capitolul numit Luca. Nu a inteles el prea multe, dar nici nu ma intereseaza sa-i puiez capul. Are o viata sa citeasca. Sau sa neciteasca aceasta experienta a tatalui lui. Il las cu PSP-ul lui si abia astept sa-l bat la fotbal pe computer.
Pe mine, Cartea vietii mele m-a durut si m-a-ntristat deopotriva. Zimbesti citind-o, dar surisul e din ce in ce mai des amar. Tu vorbesti mereu in ea despre uitare. Ce n-ar trebui sa uite oamenii niciodata?
Sa nu uite nimic. Uitarea se razbuna si nu te razbuna niciodata. Uitarea te omoara si nu te mai aduce inapoi pe lume niciodata.