Si nici in domeniul audio-vizual lucrurile nu stau mult mai bine: atata vreme cat televiziuni ca Antena 3 sau Romania TV se mentin in topul audientei, e greu – si nu foarte profitabil – sa faci jurnalism de calitate. Mai ales jurnalism de investigatie: reportaje, anchete, cercetari pe teren.
Poate ca nici nu merita. Nici nu conteaza. Poate ca marii lideri de presa (cititi toti cei trei termeni ai sintagmei in ghilimele ironice), asadar, marii nostri lideri de presa au intuit mai bine directia in care se indreapta jurnalismul romanesc. Au stiut sau au inteles ca aici n-ar fi niciodata posibil vreun scandal mediatic cum a fost Watergate in Statele Unite. Pana si exemplul e rizibil: spionarea unui adversar politic, finantarile partidelor cu bani negri si alte practici considerate prin alte parti absolut nedemocratice si chiar penale la noi sunt practici obisnuite, care starnesc fie o inaltare indiferenta din umeri, fie o liniste mormantala, ce starneste o unda de teama nedefinita. Cainele de paza al democratiei a preferat adesea sa se puna in lesa puterii politice: e mai sigur, mai profitabil, mai putin riscant. Follow the money, dar pentru propriul buzunar.
Cei care inca mai risca, fac munca de teren si investigatii de calitate sunt atat de putini si atat de putin vizibili, incat aproape ca nu conteaza. Sunt, daca vreti, ca niste compozitori de muzica simfonica: oricine le recunoaste talentul si priceperea, dar publicul larg tot manele asculta.
Exceptiile le poti numara pe degetele unei singure maini. Una dintre ele este emisiunea „Romania, te iubesc!“ a celor de la ProTV si, gratie audientei largi a acestui canal TV, investigatiile reporterilor de acolo ajung sa influenteze inclusiv actiunile administratiei nationale – atat cat e posibil. O alta o reprezinta anchetele si investigatiile coordonate de Catalin Tolontan la „Gazeta sporturilor“, iar faptul ca un ziar sportiv a ajuns sa faca treaba marilor cotidiene quality spune ceva despre acea quality a presei noastre. Mai sunt apoi mici initiative ale unor jurnalisti din noile generatii, mult mai profesionisti si mai entuziasti decat fostii guru din anii 1990-2000, cum sunt RISE Project sau Casa Jurnalistului. Din toate acestea s-ar putea ca, in timp, sa iasa ceva bun. Cu conditia sa nu piara.
Fiindca nici mediul politic nu este foarte favorabil presei libere. Sigur, nu mai exista cenzura dura din perioada comunista, dar exista alte forme de cenzura soft, tot mai des intalnite in Europa de Est. Cenzura financiara este cea mai la indemana, mai ales intr-o tara unde presa a devenit o afacere putin profitabila, iar mari trusturi traiesc din finantari dubioase, ale unor personaje cu condamnari penale si interese politico-financiare – si de unde obiectivitate la niste angajati pe mosii mediatice? O forma de cenzura mai subtila este cea a tacerii, a inabusirii unui subiect. Asa s-a intamplat, de pilda, cu o investigatie a celor de la RISE Project asupra increngaturilor de afaceri ale lui Liviu Dragnea, presedintele PSD si, poate, cel mai puternic om din Romania de azi, investigatie ignorata de mai toate televiziunile nationale de stiri.
Dar poate ca nu de presa de investigatie avem noi nevoie. Poate specificul natiei noastre nu se potriveste cu gaselnita asta occidentala. Cum ziceam, nu muzica simfonica, ci manele. Nu presa profesionista, ci… nu stiu, poate telenovele. De ce nu? Hai sa ne gandim la asta vreo saptamana, poate iese ceva.