Draga Shani – si sper sa imi permiti sa iti spun astfel, fiindca esti mai tanara decat mine cu patru ani, amanunt care deja mi se pare scandalos –, nu mai stiu nici o scriitoare din lume care la doar treizeci de ani sa fi cunoscut succesul dumitale in mod justificat. Asa, autoare de bestselleruri, har Domnului, au tot existat. Dar care si sa stie sa scrie, nu.
Draga Shani, ti-am citit Oamenii eternitatii, abia intors dintr-o calatorie in teritoriile ocupate, cum li se spune in Israel. La mine in tara, acele locuri se numesc inca Palestina. Ziarist de presa scrisa, am calatorit dincolo de Zidul de Aparare de la Ierusalim si am adunat povesti, tragice, cum altfel?, ale oamenilor care traiesc acolo.
Am ajuns pana la Raul Iordan, si m-am uitat indelung la adolescentii israelieni care pazeau frontiera. M-am gandit la gandurile lor, dar eram foarte departe de a sti care sunt ele cu adevarat.
Mi-ar fi placut sa privesc si spre cer, dar in Orientul Mijlociu arareori poti sa privesti cerul. Soarele e orbitor. Si din aceasta imposibilitate cred ca se nasc multe dintre problemele noastre, aici, pe pamant.
Mi-am amintit de prima tinerete. In prima tinerete am locuit si eu o vreme in Tel Avivul dumneavoastra si la fiecare pas intalneam tineri si tinere care isi odihneau armele pe genunchi. In autobuze, in trenuri, in campusul universitatii. Veneam dintr-o Europa care avusese naivitatea sa creada ca armele sunt din trecut. Imaginea ma tulbura. Nu am servit in armata tarii mele, nu stiu sa folosesc o mitraliera, iar asta mi se pare o binecuvantare.
Sunt carti fara de care putem linistiti trai pana la sfarsitul timpului. Oamenii eternitatii nu este dintre ele. De Oamenii eternitatii avem nevoie. Aceasta istorie a tinerelor femei care intra in armata statului Israel, fiindca asa le-o cere timpul prezent, o mostenire a trecutului care nu a trecut. Si nu e nimic de facut, fetele isi servesc patria, asa cum si mamele lor si-au servit patria (m-a incantat acest fragment: „Cand mama avea optaspe ani, o contactau avioane prin statie. Trei ani a asteptat s-o contacteze avioane prin statie. Cand o contactau avioanele din Fortele Aeriene, mama le dadea permisiunea sa aterizeze. Aveau nevoie sa aterizeze ca sa alimenteze cu combustibil. Era intr-o baza de alimentare. Era controloare aeriana. Asteptau sa-i auda vocea proaspat inasprita de primele tigari fumate si de efortul de a ascunde cat de tanara era. Fara permisiunea ei, avioanele nu puteau sa aterizeze. Aveau nevoie de ea cand zburau si ea statea in turnul de control si-si desena fete pe bratul brun, gandindu-se la ce glume urate poate sa le toarne baietilor din baza cand iesea din tura“).
Draga Shani, eu cred ca o carte este mare daca ne lasa macar un personaj memorabil, dar tu ni le-ai lasat pe Yael, Avisag si Lea, si nici nu stiu care dintre ele m-a uimit mai mult. Probabil ca Yael, da, trebuie sa fi fost Yael. Mi-ar fi placut sa existe intocmai si sa o pot intalni. Vezi bine, sunt bolnav de literatura.
Draga Shani, si mai mult, daca nu cel mai mult, mi-a placut in Oamenii eternitatii umorul dumitale. Ai un umor formidabil, date fiind armele din Orientul Mijlociu, sau poate ca tocmai de aceea. Am ras sau macar am suras in fiecare capitol, poate si atunci cand nu s-ar fi cuvenit. Sunt multe teorii cu privire la rezistenta evreilor in curgerea lor prin timp pana la Israelul de astazi.
Shani, si nu stiu daca asta ti-ai propus, m-ai convins ca umorul a salvat acea lume, si ca tot el inca o salveaza.
Pace.