– Fragment –
In dimineata celei de-a treia zile, la rasarit, Doaa zari un barbat, o femeie si un baietel. Adultii se tineau de un colac gonflabil, ca si Doaa, trecut in jurul taliei copilului. Brusc insa colacul s-a spart si baiatul a cazut in apa, agitandu-si bratele.
Doaa a vazut ca femeia nu stia sa inoate bine. Imediat ce n-a mai fost colacul de care sa se tina, s-a scufundat si ea, apoi a iesit disperata dupa o gura de aer inainte sa-i cada capul in piept si sa ramana nemiscata.
Barbatul a reusit sa-l ajute pe baiat. si-a pus bratele copilului pe dupa gat si a inotat spre Doaa.
— Tine-l putin, te rog, a implorat-o cand a ajuns la ea. Era atat de epuizat, incat abia mai vorbea. I-a zis ca e unchiul baiatului si ca femeia care tocmai murise era mama copilului.
Doaa a ezitat.
— Nu e destul loc! i-a zis ea.
Baiatul avea in jur de trei ani, era mai mare decat fetele, iar Masa si Malak s-ar fi inecat daca se scufunda colacul. Insa baietelul se uita la ea cu durere si inima lui Doaa s-a umplut de mila.
— Gasim noi o modalitate, a spus ea intinzandu-se dupa el, apoi si l-a pus pe picioarele intinse.
Baietelul se agita, ridicand capul, uitandu-se in jur si rugandu-se intruna:
— Vreau apa. Vreau la unchiu’. Vreau la mami.
Doaa nu stia ce sa faca pentru a linisti copilul disperat si se temea sa nu se sparga colacul din cauza agitatiei lui, deoarece astfel s-ar fi inecat cu totii. Doaa nu voia decat sa-i tina in viata pe toti. Baiatul ii amintea de Hamudi si se gandi cat de devastata ar fi sa-l vada inecandu-se. Baiatul o chema intruna pe mama lui.
— Mama ta s-a dus sa-ti aduca apa si mancare, ii zicea Doaa, si asta il linistea pentru cateva minute, dar apoi incepea din nou sa se planga de sete. Ca sa-l potoleasca, pana la urma Doaa si-a facut mana caus si i-a dat sa bea apa sarata. In urmatoarele doua ore, unchiul lui a tot inotat la mica distanta de ei ca sa-si mentina corpul in miscare, dupa care inota inapoi sa vada ce face copilul. Nu avea nimic care sa-l tina la suprafata. Baietelul a inceput sa tremure si i s-au invinetit buzele; pieptul lui micut se ridica si cobora agitat. Unchiul lui, tinandu-se de colacul lui Doaa, l-a luat in brate si a inceput sa planga.
— Nu ne parasi, l-a implorat.
— Unchiule, te rog, nu poti sa mori si tu, a zis baiatul cu glas slabit. Apoi, brusc, trupul lui s-a molesit pe umarul unchiului sau. Barbatul l-a strans pe copil la piept, s-a indepartat de colacul lui Doaa, iar aceasta i-a privit scufundandu-se impreuna, in timp ce cadavrul mamei baiatului plutea langa ea.
— Dumnezeule, toata lumea moare in jurul nostru! l-a auzit Doaa spunand pe Momen. Mi-am vazut murind fiul si sotia. De ce ni se intampla asta? De ce ne-au scufundat oamenii aia? Nu vine nimeni sa ne salveze!
— Vor veni dupa noi, inshallah, Momen, i-a spus Doaa bland. Fii puternic, roaga-te, ca sa mai ai speranta in tine.
Dar rostind aceste cuvinte, Doaa a inceput sa planga in hohote. Il tinuse pe baietel doar cateva ore, dar parca devenise parte din ea.
— Se zice ca durerea pe care o simte o mama cand isi pierde fiul este cea mai cumplita din lume. Asa ma simt. Il iubeam pe baietelul ala. Doaa vazuse atat de multa moarte, dar dupa aceasta din urma a crezut ca inima i se va sparge in bucati. E vina mea ca a murit, i-a zis plangand lui Momen. Trebuia sa fiu in stare sa-l salvez!
— Nu, nu! i-a raspuns Momen. A fost voia Domnului. Tu esti buna, ai incercat sa-l salvezi.
Insa Doaa nu-si putea alunga sentimentul ca i-a gresit baietelului. Cu hotarare reinnoita, s-a gandit ca nu va da gres cu Malak si cu Masa. Acum, nimic nu conta mai mult decat sa le tina in viata.
Cand fetitele se trezeau si deveneau agitate, Doaa le canta cantecelul ei preferat pentru copii: „Dormi, dormi, hai sa dormim impreuna, o sa-ti aduc aripile unui porumbel”. De asemenea, nascocea jocuri cu degetele ca sa le distraga atentia. A descoperit ca Malak se gadila sub barbie si ca radea atunci cand Doaa juca un joc in care isi folosea degetele pentru a se preface ca un soricel alerga in sus, pe pieptul si pe gatul lui Malak. Cand fetitele adormeau, Doaa le frectiona pe corp ca sa le incalzeasca, iar cand i se parea ca-si pierd cunostinta, pocnea din degete langa ochii lor si le zicea ferm:
— Malak, Masa, treziti-va, scumpelor, treziti-va!
Singurul cuvant pe care i-l zicea Masa era „mama“.
Doaa simtea o legatura atat de profunda cu acesti copii, incat parca era mama lor de-acum. Supravietuirea lor insemna pentru ea mai mult decat propria-i viata.
Atunci cand Doaa nu le linistea pe fetite, recita din Coran si multi dintre supravietuitorii ramasi se strangeau in jurul ei s-o asculte si sa se roage. Unii dintre ei stiau si Ayat al-Kursi, o rugaciune pe care Doaa obisnuia s-o recite inainte de culcare si pe care o stia pe de rost.
Glasurile lor ii linisteau pe copilasi si cuvintele lor il alinau pe Momen si pe ceilalti supravietuitori din jurul ei.
Recitarea versetelor ii dadea lui Doaa un sentiment de putere care i se parea ca vine direct de la Dumnezeu. Se agata de speranta ca in curand va veni cineva sa-i salveze pe toti.
Vineri, in a patra lor dimineata pe mare, Doaa a observat ca Malak si Masa dormeau aproape tot timpul si ca abia se mai miscau. Le verifica intruna pulsul ca sa se asigure ca erau in viata.
AUTOAREA
MELISSA FLEMING este purtator de cuvint al inaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (UNHCR). Calatoreste in zone de razboi si tabere de refugiati pentru a vorbi in numele milioanelor de oameni fortati sa-si lase in urma caminul.
Este citata frecvent de mass-media internationala, inclusiv de „The New York Times“, „The Washington Post“, CNN si NPR.
CARTEA
Pe vasul de pescuit inghitit de ape care ar fi trebuit sa-i duca in Suedia sa inceapa o viata noua se aflasera cinci sute de refugiati, intre care si o suta de copii. Acum, in deriva pe o mare ostila, printre ramasite ale vasului naufragiat si lesuri plutind peste tot in jur, Doaa Al Zamel, o tanara siriana de 19 ani, se mai mentine la suprafata datorita unui mic colac de plastic, tinind strans in brate doua fetite. Pentru ele trebuie sa nu-si piarda speranta, sa supravietuiasca. Povestea adevarata, emotionanta si revelatoare a acestei femei aduna in ea vocile neauzite a milioane de refugiati care risca totul in incercarea disperata de a avea un viitor mai bun. Melissa Fleming arunca lumina asupra celei mai presante crize umanitare a vremurilor noastre, schitand un portret de neuitat al triumfului spiritului uman.