Numele autorului, Keith Richards, justifica insertul publicitar. Nu stiu daca afirmatia are acoperire in tiraj, dar volumul se citeste pe nerasuflate. Placerea lecturii vine mai putin din fapte, cat din stilul in care sunt povestite. Oricine asculta rock de niste decenii are habar de multe amanunte din istoria celei mai mari trupe a genului: Rolling Stones. Fondator, chitarist principal, coautor al celor mai cunoscute piese din bogatul repertoriu, Keith (Keef, cum ii spuneau cei din familie si cum isi semneaza scrisorile catre ei) e un personaj pe care – infatisat intr-un roman, un film sau alta fictiune – toata lumea buna a criticii l-ar considera neverosimil, exagerat etc. Este aproape incredibil ce fel de viata a trait acest – pana la urma – om talentat, norocos, sarguincios, rebel, violent, tandru, ironic, deschis catre prieteni, sarcastic fata de lichele, familist si amant de complezenta in egala masura, betiv si consumator de droguri doar fiindca aceste substante au constituit combustibilul necesar functionarii. Pentru ce functiona Keith Richards? Doar pentru tipul de muzica inca socotit de unii diavolesc: rock-and-roll.
Exemplara din multe puncte de vedere, cartea semnata de Richards (scrisa in colaborare cu James Fox, tradusa la Polirom de Veronica D. Niculescu si Lucian Niculescu) mi se pare importanta din doua. Primul e, desigur, cel privitor la lupta cu sine dusa de Keith de-a lungul aproape intregii sale vieti. Copil obisnuit al unui cuplu de englezi obisnuiti, nascut efectiv in flacarile celui de-al Doilea Razboi Mondial, crescut intr-o Anglie saracita dupa infruntarea nemiloasa din care iesise cu fruntea sus, dar cu resursele si intaietatea planetara pierdute, Keith a simtit – ca multi tineri ai generatiei sale, de aceeasi conditie sociala – ca il sufoca vechea mentalitate imperiala, pastrata de parinti si mai ales de Functionarii Statului. Educatia scolara nu-l ajuta, iar perspectivele se reduceau la vreo slujba anosta in fabrica. Sa scape din capcana subtil deschisa i-a devenit unicul tel in viata. Mijloace folosite? Oricare, incepand cu chiulul de la scoala si terminand cu dependenta toxicomana. Iar asta numai pentru ca lucrurile sau faptele de gen erau interzise. Talentul deosebit pentru cantatul la chitara si compunerea de hituri cu mare impact, nu doar comercial, i-au inlesnit lui Keith castigurile banesti, fara de care traseul sau in viata ar fi urmat sablonul oricarui junkie, incheiat timpuriu la gunoi. Si inca o data trebuie subliniat faptul ca, mai presus ca orice, mintea lui Keith era la muzica. Asa cum zice undeva, pana si-n clipele cand i-o tragea vreunei tipe ocazional agatate in turneu, creierul sau mesteca riffuri, acorduri sau fraze muzicale.
Aceasta adevarata religie a muncii, singura de altfel in care crede Richards si careia i se inchina, l-a salvat de la mediocritatea ce balteste in jurul atator mucavale din showbiz.
Al doilea punct de vedere important tine, sa zic asa, de istoria ultimilor 50-60 de ani. La inceput, muzica rock-and-roll a fost privita ca manifestare devianta, reactia unor copii neascultatori sau chiar simptomul unor forte diabolice. Luptele duse de Politie, „bratul inarmat al societatii“, contra turbulentilor tineri, notorii in anii 1960, s-au domolit treptat, odata cu transformarea revoltei in sursa de castiguri. E celebra, in industria spectacolului, butada ca orice noutate scandaloasa vanduta intr-un milion de exemplare devine clasica. Ajuns un soi de clasic in viata, milionar cu bodyguard, Richards e gratulat de primul-ministru englez astfel: „Draga Keith, ai fost mereu unul dintre eroii mei“. Comentariul lui Keith: „Anglia e pe mainile cuiva al carui erou sunt eu? E inspaimantator“.
Rockul dand cu tifla istoriei…