Scumpe domnule Tanizaki, va deranjez din nou. Si nu as vrea sa credeti ca va tulbur acum, in anul 52 al eternitatii dumneavoastra, dintr-un simplu capriciu. Va scriu iar pentru ca am citit Moartea lui O-Tsuya si cred ca tocmai am intrat pe un drum fara intoarcere. Ma tulbura, pentru totdeauna, felul dumneavoastra de a face literatura.
Domnule Tanizaki, cartea aceasta ati publicat-o la douazeci si noua de ani, la 1915, ceea ce ma face sa ma inclin in fata dumneavoastra deopotriva incantat si invidios.
Cartea si-a trait deja primul secol si o consider inepuizabila. Nu o gasesc – dar deloc – mai prejos decat Romeo si Julieta, de exemplu, despre care stim ca este o poveste care nu se sfarseste niciodata.
Domnule Tanizaki, ma gandesc la cate s-au intamplat in ultimul secol. Ma gandesc asa: nimic din toate cate au fost pe lume nu au puterea de a schimba povestea lui O-Tsuya si Shinsuke, iar asta mi se pare formidabil!
O-Tsuya si Shinsuke continua sa fuga intr-o noapte, tradandu-si familiile, tradand traditia, naivi sau doar ingrozitori, ei continua sa alunece pe acel drum rau care ii duce la pierderea iubirii. Moartea lui O-Tsuya e moartea iubirii.
Domnule Tanizaki, indraznesc sa cred ca nu crimele, nu prostitutia, nu ticalosia sunt adevarata tragedie a acestui cuplu de la rascrucea lumilor. Nu. Tragedia lor e moartea iubirii. Ati scris una dintre cele mai frumoase carti care s-au scris vreodata despre moartea iubirii – si despre ce altceva e toata literatura lumii, daca nu despre moartea iubirii?
Scumpe domnule Tanizaki, as vrea sa va multumesc pentru aceste cuvinte care va rezuma crezul literar: „In impresionanta cladire numita literatura, as face zidurile mai intunecate, as impinge in umbra lucrurile care-si arata prea repede forma, as indeparta decorul inutil. Nu am pretentia ca acest lucru sa fie facut peste tot, dar poate ca meritam macar un loc in care sa putem stinge luminile si sa vedem cum e fara ele“. Aveti dreptate: meritam acel loc.
Si chiar asa este Moartea lui O-Tsuya: un loc in care s-au stins luminile, iar noi vedem cum este fara ele. Si ceea ce vedem, asa, prin intuneric, ne apasa inima si ne stinge zambetele. Dar nu putem ocoli aceasta greutate, fiindca ea este adevarul.
Domnule Tanizaki, au murit si mor in fiecare zi oameni, pe pamant si in carti. S-au scris atatea morti si atatea crime s-au scris, dar nu am mai citit niciodata ceva mai frumos, in trena unui asasinat care ne apare necesar, dar nu eliberator.
Daca ar fi sa pastrez doar un fragment, un singur fragment, din toata opera dumneavoastra, atunci acesta este acela: „Cadavrul lui Santa, cel care pana de curand rasese in hohote, era acum invaluit intr-o liniste stranie, zacand pe jos ca o bucata de lemn, iar cand Shinsuke ii atinse varfurile picioarelor, se simti deopotriva ingrozit si caraghios. «Ce masinarie iscusita si neobisnuita e lucrul acesta pe care-l numim om», s-a gandit el. Pentru ca fapta sa nu-i fie descoperita, tanarul a aruncat in rau lesul si pumnalul, iar apoi a luat-o la goana catre Takabashi, prin ploaia ce nu contenea sa cada cu putere.“
In fata artei dumneavoastra, ma plec, domnule Tanizaki, pana la pamant, ba chiar pana sub pamant, pana in centrul pamantului, pana in inima lucrurilor. Pentru mine sunteti un geniu in arta esentiala a conciziei. Nici nu cunosc alt compliment mai inalt.