O capodopera ca Stoner a avut pur si simplu bafta ca la o jumatate de secol dupa ce a aparut a revenit in discutiile publice, in Europa, incat americanii si-au dat seama ca l-au nedreptatit pe Williams si l-au transformat dintr-un necunoscut, intr-un romancier pe care trebuie sa-l citesti.
De o primire ceva mai buna in Statele Unite s-a bucurat, la vremea sa, Augustus, romanul istoric de pe urma caruia Williams s-a ales cu singurul sau premiu literar. Construit cam in felul mozaicurilor romane, din piese separate potrivite cu migala una langa alta, scrisori, documente si jurnale (aproape toate inventate de Williams), care se intrepatrund intr-o fresca monumentala, Augustus e scris in buna traditie a marilor fresce istorice despre Imperiul Roman inceputa spre sfarsitul secolului 19 si continuata cu brio in secolul urmator.
Dupa succesul extrordinar pe care l-a avut romanul lui Sienkiewicz Quo Vadis, care i-a adus Premiul Nobel scriitorului polonez, Antichitatea romana le-a facut cu ochiul multor romancieri din lumea larga si cu ocazia asta scenaristii de la Hollywood au redescoperit romane care au avut o soarta mai putin fericita, folosindu-le ca pretext pentru superproductiile de la MGM. Primii insa care s-au indeletnicit cu ecranizarea romanelor din aceasta familie istorica au fost europenii, inca de pe vremea filmelor mute.
O provocare pentru americani
In 1972, cand a aparut Augustus, piata era deja arhiplina cu romane, piese de teatru si superproductii cinematografice cu final fericit sau tragic despre imparatii romani cu faima de mari ticalosi sau cel putin controversati si despre eroii care li se impotriveau, dupa puterile lor. (Apropo, primul mare dramaturg care si-a dat seama ce mina de aur e Antichitatea romana a fost Shakespeare cu o parte dintre piesele lui istorice.)
Profesorul si romancierul John Williams a scris Augustus in raspar fata de retetele epice de succes ale vremii. S-ar fi putut folosi de textele istoricilor romani despre primul imparat al Romei, Octavian, pentru a scrie o viata a acestuia, si ar fi avut de unde, lasandu-i sa se certe pe admiratorii si pe detractorii lui. Or, in loc de asta, el produce un roman cu totul special, alcatuit din asa-zise marturii ale contemporanilor lui Augustus, puse una langa alta, aidoma pietricelelor dintr-un mozaic imens care se construieste sub ochii nostri.
Tehnic vorbind, Williams isi scrie romanul dupa cele mai democratice principii posibile. N-are personaje-voci privilegiate prin rang, indeletnicire, prin functie sau prin relatii. Textele tuturor sunt tratate la fel, de unde si impresia pe care o ai la lectura ca se intampla ceva ca niciodata in acest roman in care e vorba, in cele din urma, despre lupta pentru putere si despre transformarea Republicii romane intr-o afacere personala a imparatului.
Analiza care rezulta din amestecul vocilor din care e compus romanul tine si de dezbaterea din Statele Unite despre puterile presedintelui fata cu democratia. Caci, dupa parerea mea, prin Augustus, John Williams vrea sa le ofere compatriotilor sai doua imagini ale cailor de urmat. Cu un Congres puternic sau cu presedinte care poate face orice, dupa ce a fost ales. Caci dupa ce senatorii romani republicani neinduratori l-au asasinat pe Iulius Cezar, Octavian si-a luat si numele de Cezar, ca sa priceapa Senatul ca nu mai e cale de intors de la, cum ar veni azi, republica prezidentiala cu atributii sporite pentru presedinte.
Adicatelea, senatorii, cu toate certurile lor despre democratie, s-o lase mai usor cand numarul unu politic le spune ca Imperiul are nevoie de cineva care sa puna mana pe putere si ca acel cineva trebuie sa devina egalul zeilor si el insusi o zeitate, ca sa poate conduce lumea romana. Cand John Williams a publicat Augustus, democratia americana era in plin Razboi Rece cu statele din blocul sovietic, care aveau regimuri totalitare, asa ca romanul lui nu era doar o reconstituire a vremii lui Octavian, ci si o provocare pentru americani, sa se hotarasca ce vor sa faca din democratia lor.
Suntem in anii saptezeci, cand republicanul Richard Nixon vrea sa devina autorul marii paci americane in lume, dar cand incepe sa fie banuit ca sare calul puterilor sale. Romanul lui Williams o ia inaintea Afacerii Watergate, observand ca Nixon si oamenii lui vor sa transforme democratia americana intr-o afacere personala sau, cel mult, de grup. Or, la ora cand a aparut Augustus, Nixon, asemenea personajului lui Williams, era pe cai mari. Parea presedintele providential, cel care izbutea, ca si Octavian, sa-i calmeze pe „barbarii“ moderni, incat cetateanul american sa nu-si mai faca adaposturi antiatomice, ci sa-si investeasca banii in consum. Ceea ce s-a si intamplat. Anticul Octavian a pacificat Roma, invingandu-si inamicii, dintre care unii ii fusesera prieteni apropiati, ca Marc Antoniu, ultimul amant al Cleopatrei, regina Egiptului si mama lui Cezarion, fiul lui Iulius Cezar. In Augustus, acest roman al unei extraordinare victorii personale, consemnate ca atare de Williams, martorii simt ca in izbanda lui Octavian se afla inceputul sfarsitului Imperiului Roman, la fel cum romancierul a adulmecat ca marele Nixon o va sfarsi prost, invins de forta unui sistem care nu ingaduie unui presedinte sa devina un imparat american al democratiei.
John Williams, Augustus, traducere de Ariadna Ponta, Editura Polirom, 2017