Aryna Creangă  -  Rătăcitorii ciocnesc „pentru literatură!”  -  

Olga Tokarczuk: „Oamenii fac larmă inutil în jurul poeziei“

N-ai cum să nu-ți imaginezi că te-ai strecurat, pe furiș, la una dintre întrunirile secrete ale scriitorilor, când Robert Șerban aduce firesc vorba despre anunțul care a transformat ziua banală de joi într-o zi importantă pentru lumea literară – anunțarea câștigătorului pre­miului Nobel pentru Literatură.

„N-avem cum să nu vorbim despre asta; toată lumea doar despre asta a vorbit astăzi“, spune scrii­torul și încearcă să-i iscodească pe cei doi invitați. Despre scriitorul britanic de origine japoneză Kazuo Ishiguro, cei doi au numai cuvinte de laudă; de la „îl iubesc mult“-ul Olgăi, până la „este o speranță pentru lumea literară“ a lui Mircea Cărtărescu, timpul n-are loc să se mai strecoare. Ce are loc însă să se strecoare îndoiala pe care Mircea Cărtărescu o sădește în gândurile celor din sală, atunci când sunt puși în fața provocării de a-și ima­gina cum anume alege comisia câștigătorul premiului mult râvnit:– „Ai impresia, uneori, că ai putea să dai cu banul și c-așa l-ai alege. Ai un sentiment de straniu, ca-n Kafka“.

Poezia pare să-nsemne pentru fiecare dintre cei doi invitați ceva diferit. „Am început să scriu poezie când eram tânără, pentru că nu aveam timp să scriu altceva decât versuri“, spune scriitoarea polo­neză. Pragul dintre poezie și proză pare să fie pentru ea unul înalt – poezia ocupă anii tinereții, în timp ce proza intervine abia atunci când scriitura devine mai așezată, când reușești să i te dedici în totalitate; „față de poezie, proza îmi ocupă mai mult timp“.

La extrema cealaltă, fără să în­cerce să lase poezia în urmă vreo secundă, stă Mircea Cărtărescu. „Eu mereu am fost poet și asta sunt și acum“, spune scriitorul cu o voce hotărâtă. Fără să șovăie, comple­tează imediat că și-ar justifica autoportretul prin convingerea că „tot scrisul intens este, de fapt, poezie“, iar aceasta din urmă, „asemeni oricărui lucru pe care-l facem, este făcută cu suferință“.

Mircea Cărtărescu: „Ioana, murim de foame, dar eu îmi iau laptop!“

Am auzit, cu îngrijorare, pe scena FILIT rostită întrebarea „dar ce fac scriitorii?“, într-un moment în care discuția celor trei personaje aflate în jurul mesei a început să graviteze într-o lume a tehnologiei. Întrebat dacă literatura va avea de suferit sau nu dacă se va adapta noilor media, Mircea Cărtărescu reușește să contreze sigur pe sine ușoara teamă resimțită de fanii nostalgici ai hârtiei din sală – „Trăim în revoluție; nu mai trăim în Galaxia Guttenberg“.

Scriitorul are și soluții; spune că salvarea este împărțită în două activități, pe care autorii, în general, le practică: camuflajul și avertizarea. Le numește „metode de supra­vie­țuire“ și-și amintește că, prima dată când a cunoscut-o pe Olga Tokarczuk, a încadrat-o în categoria scriitorilor care se folo­sesc de cea de-a doua metodă, anume de avertizare. „Mi-a făcut, de la prima vedere, o impresie de neșters – avea culorile de avertisment, transmitea totul prin înfățișare“.

Am găsit cu bucurie pe scena FILIT zilele în care cei doi scriitori s-au cunoscut. „Pentru că amândoi eram timizi, Olga a fost singurul om de care m-am putut apropia atunci“, spune Mircea Cărtărescu. N-ai cum să nu-i îndrăgești și să nu te miri, întrebându-te ce-ai fi făcut de meriți să știi atâtea amă­nunte despre viețile autorilor, atunci când fiecare începe să înșiruie tot felul de lucruri mărunte pe care și le-amintește despre celălalt. „Am mers la Olga pe-atunci, am băut împreună și știu că a scos, la un moment dat, un laptop. Eu pe-atunci n-aveam așa ceva, eram sărac, eram asistent la universitate“, spune amuzant și ușor copleșit scriitorul.

Rememorează pe scurt cum, după seara aceea, aflat în Berlin, cu actuala lui soție, a transformat cumpărarea unui laptop într-un soi de misiune a cărui scop era apărarea propriei demnități. „Știu că i-am zis Ioanei: murim de foame, dar eu îmi iau laptop! Și atunci mi l-am luat.“ Publicul din sală iz­buc­nește în râs și hohote de toate felurile se-aud de pretutindeni.

Nici n-apucă să înceteze, că scrii­toarea poloneză intervine și, prin­zând amintirea lui Mircea Cărtă­rescu parcă deasupra unui fileu imaginar, i-o servește înapoi, spu­nând: „eu nu-mi a­mintesc decât faptul că te-am servit cu un soi de cafea instant, care nu apăruse în România și că te-ai mirat foarte mult“. Hohotele de râs izbucnesc și ele tot instant, iar liniștea se lasă peste public abia odată cu întrebarea pe care Robert Șerban o adresează celor doi invitați.

„V-ați gândit vreodată să emi­grați?” este întrebarea pe care am­bii scriitori o întâmpină cu un răs­puns negativ. Deși Olga Tokarczuk glu­mește, spunând că „nicio­dată, până anul acesta”, când Polonia a început să se confrunte cu mari probleme sociale și politice, în final recunoaște că, asemenea lui Mircea Cărtărescu, n-ar reuși niciodată să se desprindă de țară.

„Pe mine problemele din România nu mă omoară, mă întă­râtă”, spune Cărtărescu în timp ce oamenii din public îl privesc dintr-o dată mai atent.

Îndreptându-și cu subînțeles frazele către problemele cu care și România s-a confruntat de curând, scriitorul începe, treptat, să desfiin­țeze rolul major al intelectualului în astfel de situații – „toți suntem intelectuali în astfel de situații“ devenind astfel un îndemn comun la răzvrătire în fața încălcării drepturilor; „eu am început să aleg cealaltă cale – rămânerea în țara mea și în­cercarea de a ajuta“. Asta face și ultimul roman al scriitorului, Solenoid (care, după cum anunță Robert Șerban, a apărut astăzi în limba spaniolă – „încă un motiv de săr­bătoare!“), ce vorbește despre im­portanța salvării colective.

Olga Tokarczuk: „Dacă aflu într-o zi că nu mă veți mai citi, voi scrie în ziar: «Caut disperată un cititor!»“

De la cum se propagă informația pe Internet și cine are dreptul să-și spună opinia, scriitoarea reușește să conducă discuția către una dintre problemele frecvent întâlnite astăzi, anume aceea că toată lumea poate scrie astăzi orice, având vi­zi­bilitate mai mare „chiar decât unele canale de televiziune“.

Ușor extremistă, ideea Olgăi Tokarczuk, enunțată cu un „ar trebui“ înainte, face câteva persoane din public să-și deschidă ochii mai mult a mirare, când aceasta spune că „să existe o cenzură a informației“ n-ar fi atât de rău. În apărarea afir­mației, autoarea spune că, în caz contrar, „unii vor ajunge să nege chiar existența Holocaustului“ sau, spre iscarea zâmbetelor în public, „unii vor ajunge chiar să spună că un salut hitlerist este, de fapt, un semn fi­resc făcut către chelner, care-l în­deamnă pe acesta să aducă berea la masă“. Ușoara exagerare a scrii­toarei de origine poloneză fa­ce să se resimtă în sală o tensiune ușoară, semn al conștientizării și identificării problemei ridicate la fileul ideilor și de către cititorii din sală.

Tot printre cititori, de astă dată nu a unor idei enunțate pe Internet, ci a ultimului volum al scriitoarei poloneze, Rătăcitorii, se numără și gazda serii, care, bine documentată, împărtășește publicului prezent una dintre experiențele prin care Olga a trecut, pentru a-și scrie romanul. „Te-ai plimbat în subteranul Moscovei trei zile pentru a duce la bun sfârșit scrisul despre această sectă care trebuie să se miște pentru a rămâne în viață.“ La naturalul „De ce a fost neapărat necesară această experiență?“ care a urmat, scrii­toarea a cucerit cititorii din sală. Fără să pară că ar da foarte multă atenție felului în care vor­bește și concentrându-se mai mult pe esența cuvântului, Olga admite că așa a reușit să observe oameni și că, de fapt, descoperirea a început avându-se pe sine drept model – „pentru că pe mine mișcarea mă ți­ne în viață; cred că am avut în ve­de­re oameni asemeni mie, mereu aflați într-o călătorie“.

Complicitatea dintre cititorii din sală și cei de pe scenă se poate simți fără prea mult efort și barie­rele construite din subînțelesuri par să se fi autodistrus de ceva vreme.

Când Olga privește publicul, zâm­bește și spune: „Dacă aflu, într-o zi, că nu mă veți mai citi, voi scrie în ziar: «Caut disperată un cititor!“, e deja știut de către toți cei prezenți că acel momentul e despărțit de re­alitate printr-o râpă la fel de uriașă ca mirarea celor din sală când află că Mircea Cărtărescu e un fan al jocurilor pe calculator. Peste toate, pentru plăcerea tuturor celor din sală și chicotele voluntarilor, cel pe care acesta îl consideră „geniu creator“ al meseriei are aceeași origine ca a scriitoarei din stânga sa – e polonez!

De la jocuri video la o altă încercare de autoportret a lui Mircea Cărtărescu nu trec decât câteva minute despărțitoare. Afli, prin urmare, că dacă ar fi să se definească „altfel decât poet“, s-ar numi „cău­tător“; un personaj asemănător ce­lor construite de Olga, în Rătăcitorii.

Căutarea scriitorului român nu se oprește însă aici, pentru că odată cu terminarea întrebărilor gazdei se dă startul unei reprize de între­bări venite de la spectatori. Nimeni nu pare stingherit, iar sinceritatea se află la ea acasă. Voluntarii se plimbă printre rândurile de scaune cu teancuri de hârtii și pixuri, adună întrebări și le duc, în căutare de răspunsuri, către scaunele gazdei, pregătită să le selecteze.

Olga Tokarczuk: „Dacă ar fi să mă gândesc mai bine, dacă vrei să fii fericit, mai bine nu citești!“

Scrisă de două ori, dar caligra­fiată diferit, întrebarea care ajunge în mai multe rânduri la scriitori este: „Ce legătură există între lite­ratură și fericire?“. Răspunsul vine imediat în poloneză și, tradus în câteva secunde, spune că „e simplu – lectura unei cărți nu poate să te conducă decât către iubire“. Nu ai timp să asimilezi cele spuse, că Olga Tokarczuk completează nesigură, spu­nând că pune totuși sub semnul întrebării dacă această lectură conduce și către fericire. „Nu. Dacă mă gândesc mai bine, dacă vrei să fii fericit, mai bine nu citești!“ Râsete se aud la unison din rândurile pline de ieșeni și de invitați FILIT.

Simți solidaritatea amesteca­tă c-un umor și-o părere de rău ie­șită la suprafața adevărului proas­păt rostit și-atunci când Mircea Cărtărescu îl citează pe Nabokov, spunând că „literatura oricum nu se simte cu inima sau cu sufletul, ci cu șira spinării“, nici nu mai ai nevoie de vreo explicație suplimen­tară și ai putea fi convins că și cu evenimentele FILIT stă treaba la fel. N-ai cum să eviți un fior pe șira spinării când vezi numărul oamenilor din jur care-au venit să-și asculte scriitorii preferați și, deși se identifică și discută pro­blemele și condiția scriitorului, nu poți să nu te simți și tu măcar puțin asemenea lui Kafka, cel care, după spusele lui Mircea Cărtă­rescu, era numit de către prietenul său cel mai bun „fericit în nefericire“.

Lumina în sală e difuză, globul pământesc de pe scenă nu pare să se învârtă, însă timpul se întoarce de unde a plecat cu o oră și jumătate în urmă și, deși nu din partea lui Robert Șerban, o altă întrebare despre poezie taie calea cuvintelor celor doi scriitori: „Dacă ar fi să ale­geți să trăiți într-un poem, care ar fi acela?“. Mircea Cărtărescu zâm­bește și-și amintește că, de fapt, împreună cu prietenii săi obișnuia mereu să spună că și-ar dori ca fie­care să trăiască în poemele celuilalt. Dar pentru că nici până astăzi n-a reușit să ajungă printre versurile lor, a decis să se oprească la unul dintre clasici, așa că l-a ales pe Eminescu și-a vrut să trăiască, ima­gi­nar, în Memento mori, în timp ce Olga Tokarczuk a ales, susținând în continuare că nu i-ar plăcea să trăiască într-o poezie, Metamorfozele lui Ovidiu.

Întrebările au început, la cererea lui Mircea Cărtărescu, să nu mai aibă toate vocea gazdei, iar microfonul, purtat de mâinile unui vo­luntar FILIT, a prins a se îndrepta către curioșii spectatori. „Care a fost nevoia profundă de a scrie o carte precum Rătăcitorii?“ sau „Cât de mult revii asupra unui text, cât de mult rescrii din el?“ au fost întrebări care și-au găsit răs­punsuri rapid. Însă atunci când ultima întrebare a îndreptat atenția ce­lor doi scriitori către diferențele dintre literatura română și cea polo­neză și noutățile cu care fiecare din­tre cele două se poate mândri, din cele două ore de­s­tinate Serii au început să curgă cuvinte și în afara programului.

„Literatura central-europeană nu iubește femeile. Nu sunt femei care au voci puternice și nu sunt nici personaje feminine bine structurate, cu personalități impună­toare“, spune Olga Tokarczuk. „Ea cu siguranță e o personalitate im­punătoare“, îți spui în minte, în timp ce aplauzele spectatorilor inundă sala și-o bucurie pare să se-ntindă peste fețele tuturor celor din teatru, prinși în locurile lor printr-un clei invizibil, deseori numit tuș sau cerneală.

„Să pretindem că cele trei pahare de vin au fost băute de către toți cei din sală“, spune Robert Șerban și zâmbetele tuturor se îndreaptă mulțumite către ieșire, cărând corpurile oamenilor, către cea de-a treia zi FILIT care stă să înceapă.