Scriitoarea Tatiana Țîbuleac participă zilele acestea la cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Dacă la începutul verii scriam entuziast despre cea de-a doua carte de-ale sale, Vara în care mama a avut ochii verzi
(Ed. Cartier, 2016, respectiv 2017), tot aici, în paginile „Suplimentului de cultură“, acum am profitat de faptul că ne-am revăzut la Iași și i-am propus un dialog despre volumul menționat, dar și despre scris, FILIT, alegeri literare, reacții, reproșuri, traduceri, viitorul său roman ș.a.m.d. A răspuns la absolut toate întrebările mele savuros, cu o deschidere și o onestitate din ce în ce mai rar întâlnite astăzi. Vă invit să aflați mai multe în cele ce urmează despre una dintre cele mai faine scriitoare din Republica Moldova și România.
Tatiana Țîbuleac este jurnalistă de profesie – a studiat la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova, a inițiat în 1995 rubrica „Povești adevărate“ în cotidianul „Flux“, a făcut parte din echipa PRO TV Chișinău, din 1999, în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. S-a stabilit în Franța în 2009. A debutat cu Fabule moderne (Ed. Urma Ta, 2014; ediția a II-a, Ed. Libris Editorial, 2016). În 2016 a publicat cea de-a doua carte, Vara în care mama a avut ochii verzi (Ed. Cartier), o carte scrisă cu precizia unui poet în tăierea frazelor și coloana vertebrală a unui prozator înnăscut, un volum fabulos, care te face să-ți pierzi echilibrul.
La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), care are loc zilele acestea, ai participat ca oaspete la un eveniment până acum (n.r. joi, 5 octombrie) – Întâlnirile clubului Logos, la Casa de Cultură „Mihai Ursachi“ Iași, împreună cu Ioan T. Morar, eveniment moderat de Serinella Zara. Cum e FILIT-ul pentru tine, la prima impresie și după primul eveniment?
Emoționată, surprinsă, copleșită – sunt primele cuvinte care îmi vin în minte. Am mai avut întâlniri cu cititorii, însă o sală plină cu adolescenți având cartea pe genunchi, cu semne de pagină, citate pe foițe, întrebări scrise cu roșu, verde… La un moment dat, am simțit că n-ar trebui să stau eu în fața lor, ci invers, să tac și să îi ascult pe ei. Mi s-au părut foarte profunzi, iar întrebările lor au fost poate cele mai bune primite până acum, mai ales cele despre Alecksy – personajul adolescent din carte. Pe scurt, a fost o întâlnire de care am avut mare nevoie și voi încerca neapărat să o repet și la Chișinău, cu prima ocazie. Iar Serinella Zara, pentru că ai pomenit-o, este pur și simplu fantastică. Mă gândeam la un moment dat că, dacă toți profesorii ar fi așa ca ea, românii ar citi de zece ori mai mult.
Chiar așa, cum vezi un festival literar prin lentila de scriitoare, după ce ai fost atât de mulți ani reporter și prezentatoare TV și ai mers la evenimente în calitate de jurnalist?
Mult mai relaxat, mă simt cumva „răzbunată“ pentru toți anii în care mergeam la evenimente cu microfonul și camera, gândindu-mă la locație și sincroane mai mult decât la evenimentul în sine. E drept că jurnalismul nu se uită atât de ușor, parcă mereu aș adăuga ceva la o discuție, iar uneori îmi vine să întrerup omul care mă intervievează și să-l întreb și eu: „Și dumneavoastră ce credeți despre asta?“. Mă simt încă de partea jurnaliștilor, ca să zic așa, mai mult decât de cea a scriitorilor. Încă mi se pare jenant să povestesc despre mine și nici nu cred că o fac destul de bine.
Cum privești meseria de scriitoare acum, în deplină cunoștință de cauză?
Mi se pare straniu să numești scrisul cărților o meserie. Nu știu, poate că după mai multe cărți, după foarte mulți bani câștigați din scris, l-aș numai așa, însă mai am până acolo.
Spuneai la un moment dat, într-un interviu, că fabulele tale (din volumul Fabule Moderne, Ed. Urma Ta, 2014; ediția a II-a, Ed. Libris Editorial, 2016) au „un scop modest și bine definit: să inspire oamenii“. Mergând pe această analogie (deși, desigur, sunt extrem de diferite), ce „scop“ ar avea cel mai recent volum, Vara în care mama a avut ochii verzi (Ed. Cartier, 2016, respectiv 2017)?
Vezi ce înseamnă să nu ai grijă ce spui la prima carte? Acum nu aș îndrăzni să spun că am scris ceva ca să inspir oamenii sau să-i fac să plângă sau să simtă altceva, dacă tot veni vorba. Vara… am scris-o din motive pur egoiste, adică fără nici o perspectivă și cu atât mai mult fără nici un „scop“. Am scris-o dintr-o urgență și cu o enormă bucurie, în nici două luni. Nu cred că voi putea repeta această experiență, cartea asta a schimbat totul. Îmi amintesc că atunci când scriam mă gândeam că va fi un eșec total și uneori, de două ori cred, mi-a trecut prin minte fraza „sau poate un mare succes“, însă am alungat-o repede.
A doua ta carte a fost bestseller. Te-a ajutat asta concret, în viața de zi cu zi?
În viața de zi cu zi, nu. La Paris continui să fiu o anonimă, ceea ce este minunat. Însă altfel, da. Am cunoscut multă lume, am început să citesc mult mai multă literatură română, sunt invitată la evenimente precum FILIT…
Ce cinci cuvinte ai alege pentru a descrie acest recent volum celor care nu l-au citit încă?
Crud, onest, scurt, dureros, tandru.
Ai ceva să-i reproșezi cărții tale acum, la aproape un an de la publicare? E ceva ce te nemulțumește?
Dacă spun „nu“, va suna arogant? Cred că mai degrabă cartea are ce-mi reproșa mie. De exemplu, că nu i-am găsit deocamdată un traducător în engleză sau că nu am tradus-o chiar eu, din lene. Aș vrea să poată citi această carte și soțul meu, care este englez.
Într-un alt interviu afirmai că a fost alegerea ta ca volumul să nu se găsească în varianta e-book. De ce ai luat această decizie?
Pentru că am avut o experiență proastă cu prima mea carte în ceea ce privește e-book-urile și nu am vrut să o repet. Voi reveni, poate, la această decizie.
Care au fost cele mai dificile decizii literare/ narative pe care le-ai făcut atunci când scriai Vara în care mama a avut ochii verzi?
Aș fi putut să fiu mai umană cu Alecksy, aș fi putut să-l las doar nebun, nu și infirm. Să nu-i despart cu Moira, să salvez copilul bătut în biserică. Nu am simțit însă nevoia asta, adică nu mi s-a părut că este prea violentă cartea, e la limită, dar încă de partea cea bună.
Cartea ta e greu de digerat din poziția de cititor, îți provoacă sentimente și reacții puternice. Cum a fost din unghiul de scriitoare? Te-a încărcat, te-a eliberat?
M-a eliberat când am scris-o, m-a încărcat după. Cartea m-a consumat mai mult când au început să vină reacțiile de la cititori, criticile. Pe de o parte, mesajele oamenilor m-au răvășit, pe de alta, criticii m-au blocat și acum scriu mai greu. Mă tem că nu e un lucru prea bun, pentru că încep să mă autocenzurez, gândindu-mă la ce va spune lumea.
Care sunt cele mai emoționante reacții pe care le-ai primit de la cititori cu privire la cea de-a doua carte? Dar cele mai stranii?
Un bărbat mi-a scris că, după ce a citit cartea, s-a iertat în relația cu mama sa. Și ea murise de cancer, iar el, fiind adolescent, nu a știut cum să se comporte la vremea aceea. Familia l-a învinovățit că nu a iubit-o suficient, iar el a trăit mereu cu acea povară.
Mi-au scris femei ca să-mi spună că au început a vorbi mai mult cu fiii lor, și-au făcut vacanțe comune, s-au împăcat după mulți ani.
Mi-a scris o pictoriță că vrea să picteze halucinațiile din carte.
Am fost întrebată des dacă am luat droguri când am scris.
Mi s-a sugerat să merg la psihiatru.
Mi s-a sugerat să scriu într-o altă limbă decât româna, pe care evident nu o posed.
Te-ai gândit vreodată să începi să scrii literatură în limba franceză, de pildă, dat fiind că locuiești în Franța de aproape zece ani, iar limba ar avea mai multă deschidere spre piața de carte internațională? Ori în limba engleză, unde impactul ar fi probabil și mai mare?
M-am gândit, mă gândesc. Deocamdată nu mi se pare verosimil. Aș avea de ales între rusă și engleză, franceza este o limbă pe care nu o simt deloc. În engleză scriu mult, și în familie vorbim tot engleză, însă scrisul e altceva.
Vara în care mama a avut ochii verzi va putea fi citită și în alte țări? Dacă da, când, care sunt acestea și cum va ajunge să fie tradusă?
Cea mai importantă traducere este cea în limba franceză, care, din câte am înțeles, este aproape gata. Cartea va apărea la începutul verii, în traducerea lui Philippe Loubiere, sunt și eu curioasă să o citesc ca să văd cum sună în această limbă. Mai avem și o traducere în portugheză, însă nu am momentan o dată despre care să vorbesc.
Ce ai învățat scriind (deopotrivă literatură și texte jurnalistice)? Care e cea mai frumoasă parte a scrisului, din punctul tău de vedere?
Nu idealizez scrisul, mă așez și scriu. Asta tot de la jurnalism mi se trage. Dacă văd că pierd prea mult timp cu un text, îl las – înseamnă că nu este gata, fac altceva. Scriu aleatoriu, mereu pornind de la un detaliu, căruia încerc să-i găsesc un cadru. Pot să construiesc o poveste pe trei pagini doar pentru a menționa în treacăt o femeie cu ochi galbeni. Țin mai puțin la povestea în sine, cel mai mult într-o carte admir forma, povestitorul. Este o chestiune de gust, probabil, iar în cazul meu există și o saturație de date, cifre, statistici de care a trebuit să țin cont când făceam reportaje.
Cu ce te ocupi acum, pe lângă scris, care sunt proiectele care-ți aduc bucurie?
Alexandru învață să citească, nu cred că există proiect mai frumos ca acesta. M-am făcut cu grădină, învăț plantele. Sper să am destulă minte să nu le bag pe toate în noua carte.
Ai deja în lucru următorul volum. Ce ne poți spune acum despre el?
Este o carte la care țin probabil cel mai mult și care este cea mai dificilă. Se scrie lung, am lăsat-o de câteva ori. Spre deosebire de Vara…, în care am putut face ce vreau, în această carte sunt nevoită să țin cont și de niște realități. E greu să scrii ceva despre o perioadă în care toți au trăit și despre care toți au o opinie. Este o carte despre Chișinău, despre basarabeni. O carte nostalgică, în primul rând, însă nu doar.
FOTO 1 © www.acasa.md