După ce s-a ocupat de iluștri artiști români, securiști convertiți în businessmeni sau vocile de la Radio Europa Liberă, Alexandru Solomon a scos pe ecrane în 6 octombrie 2017 un documentar de lungmetraj cu totul neobișnuit. E, poate, prima dată când un documentarist de la noi abordează un subiect fără legătură directă cu România. Ouăle lui Tarzan a fost filmat timp de mai mulți ani în Abhazia, unde există încă din anii ’20 un institut care folosește maimuțe pentru cercetarea medicală. Filmul nu e nici de partea maimuțelor (deși ți se rupe sufletul când le vezi), nici de partea oamenilor (societatea avansând și prin vaccinurile care au fost testate pe necuvântătoare). Solomon ne face să căutăm granițele umanității din noi, contextualizând povestea din Suhum și referindu-se și la traseul acestui popor, care are puncte comune cu traseul nostru.
Poate părea ciudat că un documentarist român nu face un film legat de un subiect din România. Cum ai dat peste acest subiect?
Mi-am dorit să fac un film în afara României și un film în afara preocupărilor mele de conținut și formă de până atunci. Cred că e o mișcare firească, dacă încerci să nu te cantonezi într-o formulă. Am dat peste subiect citind texte despre experimente medicale fanteziste din prima parte a secolului XX. Era o epocă plină de astfel de proiecte, totul părea posibil, medicina era clar influențată de ideologie și de tendințele culturale. Într-o carte a lui Lucian Boia despre mitul tinereții fără bătrânețe era menționat un medic rus, Voronoff, care s-a ocupat de transplanturi de testicule de la maimuțe la oameni. Vârsta proprie o fi jucat și ea un rol.
De la Voronoff am ajuns la doctorul Ivanov, care a inițiat toată ideea unui rezervații medicale de maimuțe în Caucaz, în anii 1920. Apoi am călătorit în Abhazia, am fost la Institut și m-am lipit de locul acela și de oamenii lui. Asta era în august 2011. Mi s-a părut (mi se pare încă) o țară de o frumusețe izbitoare, cu o natură incredibil de generoasă, dar complet lovită de istorie. N-am ce face, trebuie să mă autocitez: Abhazia ar putea fi un paradis, dar a trecut prin iad.
Cât de greu e să faci un film într-o țară a cărei limbă nu o vorbești?
E greu, n-am învățat rusă la școală, așa încât, după prima sau a două călătorie în Abhazia, am luat cursuri de rusă timp de aproape un an. Am ajuns la un nivel de școală primară, suficient cât să pot înțelege sensul discuției, să pot face o minimă conversație și să citesc texte simple. Până la urmă, mi-a plăcut și acest tip de distanțare pe care ți-l dă neînțelegerea completă a unei limbi. Te uiți la alte lucruri. Sigur, procesul a fost mai anevoios, pentru că tot materialul ăsta a trebuit tradus.
Cât de ușor ți-a fost să găsești asemănări cu România?
E foarte interesant să lucrezi într-un teritoriu care are asemănări cu țara ta – și Abhazia a trecut prin experiența comunistă, și societatea lor e dominată azi de consumism, deși păstrează câteva trăsături foarte tradițional-conservatoare, în fine –, se mănâncă mămăligă… Dar e în același timp foarte diferit. La ei, epoca sovietică a însemnat și prosperitate, și pace etnică – până la un punct. În tot spațiul rusofon, desprinderea de modelul autoritar sovietic nu s-a petrecut complet. Noi, de bine, de rău, suntem în altă sferă. În mod paradoxal, acolo e mult mai vizibilă disoluția statului, privatizarea întregii vieți sociale prin corupție sau impotență administrativă, lucruri care există și la noi într-o formă mai puțin extremă. Pe deasupra, teritoriul acesta e mult mai aproape de Orient, de Asia, iar Caucazul e o zonă foarte aparte.
Dă-ne mai multe detalii despre procesul de producție. Cât timp ți-a luat să filmezi? De câte ori te-ai dus până acolo? A fost greu să obții viză? Ai lucrat cu o echipă mare?
Am fost acolo cam de opt ori între august 2011 și august 2016, când am încheiat filmările. Inițial mergeam singur, pentru că nu aveam buget, lucram cu un interpret local sau cu cineva de la Moscova. Am filmat de fiecare dată, cu camere modeste la început. Din 2014 am primit o subvenție pentru dezvoltare și am plecat împreună cu Marin Cazacu, cel care a făcut sunetul. Iar din 2015, după ce am primit finanțare, am mers cu o echipă de patru oameni: Radu Gorgos – imagine, Anton Breiner – asistent regie și interpret, Titi Gavrilă – asistent de cameră – și Marin, pe care l-am pomenit. Viza abhază se obține ușor, dar ai nevoie de o viză rusească cu multiple intrări.
„Am încercat să nu instrumentalizez suferința animalelor“
Te-ai străduit să nu te atașezi de maimuțe?
Cum bine spune Tania, îngrijitoarea de maimuțe din film, animalele astea nu sunt nici câini, nici pisici. Sunt animale sălbatice – animale, desigur, extrem de inteligente, animale cu personalitate, dar simți tot timpul că există o barieră între ele și tine. Asta cred că le face atât de interesante pentru om. Deși maimuțele se comportă ca niște copii umani, comportamentul lor, logica existenței lor e sălbatică. Îmi erau dragi, bineînțeles, puii, mă durea sufletul când vedeam animale chinuite, dar până la urmă te acomodezi cu tot felul de lucruri.
Cât de dificil ți-a fost să menții la montaj un ton neutru față de folosirea maimuțelor pentru experimente? Acest ton neutru reprezintă punctul tău de vedere? (Eu am plâns jumătate de film.)
Am încercat mai degrabă să nu instrumentalizez suferința animalelor. Reacția ta arată că filmul își face datoria și față de soarta animalelor folosite în experimente. Nu cred că un ton mai acuzator al montajului sau un comentariu activist de autor ar fi adus ceva în plus. Pe deasupra, Ouăle lui Tarzan nu e (doar) un film despre animale, ci și unul despre oameni. Empatia mea a funcționat în egală măsură pentru primatele non-umane, cât și pentru cele umane. Cred că drepturile animalelor sunt un capitol important pe agenda omenirii în drumul ei spre civilizație, dar mă irită sensibilitatea pentru animale ca reflex al insensibilității pentru oameni.
În ce privește dreptul de a face experimente pe animale, cred că trebuie să ținem cont de context și de ce s-a întâmplat în ultimul secol. Astăzi medicina de nivel înalt a intrat într-o altă epocă (ingineriile se fac la nivel micro, de genetică, nu la nivel de organisme vii). Dar e greu de contestat că după 1900 tratamentele pentru majoritatea bolilor grave s-au găsit prin experimente pe animale și că majoritatea vaccinurilor care ne protejează copiii de tot felul de suferințe au fost descoperite și testate pe animale.
Cum era posibil ca una dintre îngrijitoare să ia un pui de maimuță acasă pentru a-l crește, cu intenția de a nu-l lăsa să fie supus experimentelor?
În Abhazia – ca și la noi până nu demult –, granița între serviciu și spațiu privat nu e foarte clară. Adică, oamenii își rezolvă chestii personale la locul de muncă, iar acasă mai aduc câte ceva din treburile de la serviciu. Practic, în captivitate se întâmplă destul de des ca mama să refuze puiul și atunci puiul de maimuță trebuie salvat, scos din cușcă și crescut separat. Cum la Suhum, în institut, nu există o creșă pentru acești pui, Tania și încă o colegă de-a ei suplinesc golul instituțional și joacă acest rol de mamă de împrumut. Bineînțeles că asta dă naștere unor situații bizare atât pentru mama umană, cât și pentru puiul de maimuță, mai ales că el va reveni printre ai lui după vreo 16 luni.
Există asociații de protecția animalelor în Abhazia? A protestat vreo asociație străină față de faptul că în Suhumi încă se fac experimente pe maimuțe, ca în anii ’20?
Din câte știu, nu există asemenea asociații în Abhazia, iar faptul că țara nu are un statut recunoscut global face ca intervențiile asociațiilor din lumea largă să fie puțin probabile și posibile. Juridic, teritoriul respectiv este un no man’s land. În ce privește atitudinea localnicilor față de animale, trebuie să ne punem puțin în locul lor. În Abhazia, condițiile de viață ale oamenilor sunt destul de grele și tradițiile locului sunt încă arhaice. Nu știu dacă noi avem de dat lecții în acest domeniu, să ne amintim doar reacțiile la impunerile europene ce vizau asomarea porcilor și vitelor.
Filmul poate fi desenat în cercuri concentrice
Cu ce fel de greutăți te-ai confruntat până ai dus proiectul la bun sfârșit?
Mi-a fost greu să fac un film la asemenea distanță, într-un loc unde nu puteam ajunge ușor. Din cauza asta și din lipsa banilor (până la un punct), perioadele de research și filmare au fost răsfirate pe parcursul a cinci ani. E greu să ai continuitate așa. La un moment dat, oamenii de la Suhum nu mai pricepeau de ce tot revin, când am să termin, dacă sunt capabil să închei… Dar cel mai greu cred că a fost să găsesc o structură narativă, fără comentariu din off, în care toate temele despre care voiam să vorbesc să fie prezente.
Angajații institutului au avut posibilitatea să vadă filmul? Crezi că, dacă se văd pe ecran, ar putea începe să-și pună problema că nu e OK ce fac (deși respectă normele europene și iau sânge numai după ce sedează maimuța)?
Da, am mers la Suhum să le proiectez filmul de îndată ce a fost gata. S-au văzut pe ecran și au apreciat, cred, onestitatea filmului. Unii dintre ei au zis după proiecție că imaginea asta crudă de pe ecran i-ar putea face să îndrepte lucrurile. Dar nu cred că se gândesc să renunțe la experimente.
Cercetătorii sunt oameni care cred în ceea ce fac, în importanța muncii lor. Oamenii de acolo nu privesc la fel ca noi relația cu natura, cu alteritatea animală. În Occident, această relație e pe cale să se modifice și lucrurile astea sunt, cumva, câștigate. Dar societatea abhază nu a intrat în faza post-umanistă și nu se hrănește cu textele lui Bruno Latour sau Giorgio Agamben. Au probleme de supraviețuire mult mai stringente, imediate.
De ce ai considerat că trebuie să contextualizezi povestea și să incluzi referințe la istoria recentă a Abhaziei (războiul cu Georgia etc.)?
Mi-a fost destul de clar de la început că teritoriul unde e plasat institutul e parte din poveste, că nu e indiferent unde ne aflăm. Locul acesta – paradisiac și infernal în același timp – e o țară nerecunoscută, inexistentă pe hărțile oficiale. Ai putea spune că e o țară imaginară, la fel ca proiectele medicale din anii ’20. Aici trăiește o populație care încearcă să-și construiască o identitate în urma unei traume îngrozitoare, războiul acela din 1992-1993 în urma căruia Abhazia s-a separat de Georgia. Deși e atât de izolată, Abhazia reflectă multe din frământările lumii globale de azi: obsesia identitară, retragerea în clanul propriu, repulsia față de modernitate, influența crescândă a Bisericii etc. La un moment dat am înțeles că filmul poate fi desenat în cercuri concentrice: în centrul lui se află maimuțele captive și oamenii care trăiesc pe lângă ele; apoi, depărtându-te, vezi cum trăiesc acești oameni în afara limitelor Institutului; mai iei un pic de distanță și înțelegi prin ce au trecut ei nu demult; pentru ca la final să traversezi granița ieșind din țară.
Mi s-a părut interesant că unii angajați ai institutului sunt aplecați de vârstă și boli, parcă ar lucra acolo încă de la înființare. Pe urmă am citit pe blogul filmului că abhazii sunt longevivi. Ai găsit până la urmă o legătură între longevitate și experimentele din institut, inclusiv cele ale lui Ivanov?
Într-adevăr, institutul e condus de oameni foarte în vârstă, dar aici cred că e vorba și de tradiția sovietică în care oamenii nu ies așa ușor la pensie, pentru că nu-și permit, dar și pentru că societatea e gerontocratică. În film am încercat să urmăresc această falie între generații. Există într-adevăr un cult al bătrânilor prin locurile astea, așa cum există această reputație a abhazilor, că sunt longevivi. Oricum, reputația e mai veche decât experimentele lui Voronoff (Ivanov nu s-a ocupat de prelungirea vieții, ci de hibridizare). Mi s-a părut că ironia soartei face ca întinerirea să fie una din principalele linii de cercetare ale Institutului de la Suhum. Dar tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte sunt proiecte nemuritoare ale medicinei.
Suhum este capitala Abhaziei, o mică republică nerecunoscută aflată pe malul oriental al Mării Negre. Pe o colină deasupra orașului se întinde parcul unui institut medical de cercetare pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ’20. Legenda spune că a fost înființat pentru crearea unui hibrid între om și maimuță. Creatura nu a fost zămislită niciodată, la fel cum nici Omul Nou al comunismului nu s-a născut. Astăzi, oamenii și maimuțele sunt captivi într-un teritoriu răvășit de război și decenii de cruzime, fiind și unii, și alții victimele unor serii de experimente nereușite.