Kari Fredrikke Brænne s-a născut la Oslo, Norvegia, în 1966. A studiat arta în Italia, Norvegia și SUA. A lucrat ca artist plastic înainte de debutul său ca scenarist, din 2002. Piesele sale de teatru au fost puse în scenă în Norvegia în repetate rânduri. În 2007 a debutat cu romanul A Different World, pentru care a câștigat Premiul de Debut Aschehoug. Al doilea său roman, Under the Deep Shadows, a fost tradus în mai multe limbi, printre care și română în acest an, iar cel mai recent volum semnat de ea se numește Firmament Falling. Kari Fredrikke Brænne ne spune că pentru ea scrisul a fost o alegere. Pentru că o ajută să cunoască libertatea. Știe aproape întotdeauna cum se va termina cartea la care lucrează, iar locurile sunt de cele mai multe ori punct de plecare în a-i stârni imaginația.
Ce v-a stârnit atât de tare încât să vă apucați de scris?
Încă din copilărie am vrut să spun povești, aveam nevoia să mă pot exprima. Mama mea era foarte dominatoare, voia să controleze totul, iar atunci când scriam sau desenam aveam propriul meu spațiu. E un mod de a te simți liber, de a avea libertate în interiorul tău.
Resimțiți și în prezent această libertate?
Într-un fel, cred că scrisul îmi influențează toată existența. Pentru că a fi scriitor este chiar un mod de a trăi. E un fel de a-ți ordona gândurile, de a-ți limpezi mintea și, de asemenea, un mod de a ajunge în diferite locuri. Cu alte cuvinte, în imaginația mea pot pleca oriunde, ceea ce este un lucru extraordinar.
Cum și locurile reale se pare că ar avea o însemnătate aparte pentru dumneavoastră.
Cred că am fost în toate locurile despre care am scris în cărțile mele. Cred că asta mă inspiră cel mai mult. De exemplu, am început să scriu această carte care tocmai a fost tradusă în România [n.r.: Sub umbre adânci] în momentul în care am intrat într-o cabană veche din pădure, care a fost abandonată și care e foarte aproape de cabana mamei mele. În interior am descoperit o capsulă a timpului din anii ’70, pe lângă care trecusem de foarte multe ori. M-am decis să încerc să intru, iar ușa chiar era deschisă. Așa că am intrat. Când eram mică, locuia acolo o familie: o mamă blondă foarte frumoasă, un băiețel și un tată care tăia adesea lemne în grădină. Și dintr-odată nu au mai fost acolo. Și nici nu s-au mai întors. Nu i-am mai văzut niciodată. Iar în momentul în care am intrat în cabană, m-am gândit la ce s-ar fi putut întâmpla cu acea familie. Bineînțeles că ce am scris nu s-a întâmplat în realitate, e doar imaginația mea și nu știu ce s-a întâmplat cu familia aceea. Am făcut o versiune a ce s-ar fi putut întâmpla.
Dar locul în care scrieți cât de important este pentru dumneavoastră?
De cele mai multe ori scriu doar acasă. Am biroul amplasat lângă geam, este cel mai bun loc. De acolo văd copacii, păsările și întotdeauna e o pisică în grădina mea, pe care îmi place să o urmăresc. Îmi place să privesc frunzele și copacii. Mă inspiră să scriu. Am o rutină zilnică. Mă trezesc dimineața devreme și încep să lucrez. Câteodată, în mijlocul lucrului, poți simți că te-ai blocat și că nu mai poți continua. Te oprești și începi să îți pui o grămadă de întrebări, ce o să se întâmple acum, ce o să mă fac, cum o să rezolv asta, cum o să depășesc momentul. Iar pentru mine rezolvarea e la îndemână, să fac o plimbare este ceea ce mă ajută foarte mult, mai ales în pădure. Am un râu foarte aproape de casă și cobor de obicei până acolo. Mă plimb singură, iar după asta toate problemele legate de scris se rezolvă de la sine.
Acasă este singurul loc în care vă place să scrieți?
Nu, avem în Oslo o Casă a Literaturii (Litteraturhuset), cu un spațiu gratuit de birouri, unde dacă ești scriitor poți sta fără să plătești. Iar acolo sunt și alți scriitori, critici sau traducători și e frumos pentru că uneori poți lua masa împreună cu ei.
Cum este să lucrați cu criticii literari prin preajmă?
Poți spune că e intimidant cumva, dar, din moment ce suntem prieteni, ei nu scriu cronici la cărțile mele. Purtăm discuții constructive și distractive despre ce înseamnă critica literară. În același timp, eu personal mă tem foarte mult de critici. Este de exemplu un critic, care e și scriitor, despre care știu că nu a citit cartea mea, dar care a scris o cronică. A primit romanul într-o după-amiază și a doua zi a scris o cronică la o carte de 700 de pagini. Cred că asta e un clar semn de aroganță.
Invers însă, ce nu vă place la scris?
Petreci foarte mult timp singur, nu ai colegi, iar uneori simți că ai nevoie de un feedback. Și atunci aștept până când am o versiune gata pentru a o arăta editorului. Când este vorba despre scriitori, de cele mai multe ori fiecare are de-a face doar cu editorul său. E foarte important să existe chimie între scriitor și editor. Știu mulți scriitori care sunt nefericiți că nu au parte de un editor bun, iar asta poate fi devastator atunci când lucrezi la o carte. Soțul meu mă citește de asemenea și sunt foarte fericită că este dispus să facă asta. Este o muncă solitară. Dar trebuie să crezi în tine și să mergi înainte.
Dacă ar trebui acum să scrieți o întâmplare din viața dumneavoastră ce pare a fi desprinsă din paginile unei proze, care ar fi aceasta?
Ar fi clasica poveste în care mi-am întâlnit soțul. Eram la studii în America, locuiam în Manhattan, într-o casă a Salvation Army. Acolo era o casă doar pentru fete și eram foarte în siguranță, numai că eu aveam nevoie de spațiu pentru a putea lucra, pentru a picta acasă. Așa că m-am mutat cu unul dintre colegii mei în Brooklyn, într-o fabrică veche. Pe atunci nu eram încă iubiți. Era un cartier periculos, un ghetou, plin de oameni care se drogau, hoți de mașini și prostituate. Se întâmplau lucruri groaznice afară, criminalitatea era foarte ridicată. Așa că acel coleg s-a gândit că ar trebui să văd dacă pot rezista o noapte și să dorm de una singură în casă, în această clădire goală. Am venit acasă seara și nu era nimeni acolo. Era în schimb un bărbat afară care arăta cam înfricășător și care se uita în frigiderul abandonat de pe stradă. Aveam skateboardul cu mine pentru că atunci învățam să merg cu el, am urcat în apartament și am deschis ușa, țin minte că aveam trei încuietori.
V-a urmărit?
Când am intrat, omul acela era la geamul meu. A urcat pe scara de incendiu. Eu am coborât și am intrat într-un apartament gol din clădire. Bărbatul a intrat pe o fereastră deschisă în apartamentul de mai sus și apoi am auzit că încerca să intre în apartamentul meu. Așa că m-am gândit că ar trebui să îl urmăresc, să îl scot din casa mea. Am luat în mâini un băț și skateboardul și m-am dus să îl urmăresc. Când am ajuns la el, încă încerca să intre în apartament și mi-a spus Nu mă lovi, nu mă lovi. Și îi spuneam Nu te lovesc, nu te lovesc. Iar el îmi spunea Dă-mi skateboardul, dă-mi skateboardul. Iar eu țipam E skateboardul meu, e al meu și apoi mi-a smuls skateboardul din mână. S-a întors la scara de incendiu și a fugit. Iar eu, în timp ce tremuram, l-am sunat pe bărbatul cu care urma să fiu colegă de apartament pe atunci, Vincent, el a venit și de atunci am rămas împreună.
Sunteți o persoană curajoasă.
Aș zice mai degrabă naivă.
Mai mergeți cu skateboardul?
Nu, nu, am rămas fără skateboard, așa că nu. Iar asta a fost în 1988. E o veșnicie de atunci.
FOTO: www.norden.lv