Scriitor maghiar contemporan și traducător pasionat, György Dragomán are cărți care se citesc pe nerăsuflate și care te surprind la fiecare câteva zeci de pagini. Nici n-ar avea cum să n-o facă, câtă vreme creatorul lor se uită la tine și-ți spune convingător că „întotdeauna când scriu, am impresia că nu scriu eu, deși știu că așa e“. Vizual, spontan și foarte atent la detalii, György Dragomán oferă cărților sale și o încărcătură istorică, pe care o poartă cu sine prin simpla întâmplare a vieții – s-a născut la Târgu Mureș în 1973, iar în 1988 a fost nevoit să emigreze împreună cu familia în Ungaria, unde este stabilit și astăzi. Deși cărțile îi cuprind multe elemente fictive, care țin mai mult de o lume a religiilor, printre cele reale se strecoară și câteva care încă-i amintesc scriitorului de o Românie în care a crescut și pe care, spune el, o recunosc și cu care se identifică și cititorii săi.
Spuneați la întâlnirea „Scriitori în centru“, la care ați participat la festival, că prima oară n-ați zis nimănui că scrieți un roman. De ce a fost important să păstrați acest secret?
Era important, pentru că eu am învățat să scriu de la tata, iar tata nu și-a terminat de scris romanul, deși întotdeauna vorbea despre el. Preda stomatologie la Universitatea din Târgu Mureș și era autor de proze scurte. Pentru el scrisul era important pentru că era mai mult o chestiune socială – întotdeauna când scria ceva, citea imediat prietenilor, iar prietenii lui făceau la fel. Când m-am hotărât să devin scriitor, mi-am zis că e o lecție bună: am crezut mereu că dacă vorbești despre romanul tău nu o să mai ajungi să-l scrii. Era și o superstiție de-acum, credeam că dacă o să vorbesc despre carte nu o să o termin. Am văzut prea mulți oameni care spun că sunt scriitori, dar care de fapt nu sunt – eu nu am vrut să joc rolul scriitorului, ci am vrut să devin scriitor cu adevărat.
În Rugul vă îndepărtați de realitate, aveți foarte multă ficțiune și puneți accentul foarte mult pe magie.
Asta se întâmplă doar în cartea asta; în altele nu este atât de prezentă magia. În Rugul însă a trebuit să se întâmple, pentru că această carte a avut două axiome – una era că vedem tot ceea ce vede Emma și că simțim tot ceea ce simte Emma, a doua era bazată pe ceea ce construiește bunica, un fel de religie. Când m-am hotărât să devin scriitor, deși am abandonat Facultatea de Filosofie chiar înainte să-mi scriu licența, am zis că nu o să devin filosof și că nu o să scriu eseuri. Am zis atunci că nu o să-mi gândesc cărțile prea mult. Când am scris cartea, am știut că va avea multe legături cu epistemologia și cu antropologia religiilor. M-a interesat cum se naște o religie și cum se construiește realitatea în jurul unui sistem de credințe pe care-l ridici tu. Ceea ce face bunica este, de fapt, construirea lumii într-un fel de religie ortodoxă dură. Asta schimbă realitatea, iar când Emma intră în relație cu ea, intră în relație și cu această mică religie, construită numai pentru doi oameni.
Ați spus că ați fost surprins când ați observat că în Rugul s-a schimbat sexul naratorului și perspectiva a devenit cu totul alta. Cum e posibil să creați un personaj care să vă surprindă?
Când scriu am impresia că nu scriu eu, deși știu că așa e. Sunt un scriitor foarte vizual, totul începe cu imagini pe care nu le pot controla întotdeauna. Pot să le aleg, pot spune care vor fi imaginile pe care le voi utiliza, dar nu le pot schimba. Cartea aceasta chiar începe cu imaginea unei mâini care atinge o pasăre, iar mâna aceea era o mână de fată. Înainte să scriu asta, nu știam că e mâna unei fete.
În cărțile dumneavoastră acțiunile dictează structura personajului sau viceversa?
Pentru mine, personajul dictează acțiunile, dar totul e într-un labirint de imagini, de fragmente, ca o oglindă spartă. Scriu de multe ori, fără să mă gândesc, fragmente multe. Mă simt de parcă aș construi cărți din fragmente, din pietricele mici. Sunt surprins întotdeauna de rezultat și cred că așa și trebuie.
De unde ați știut că ceea ce scriați nu era destul de bun?
Mi-am dat seama singur. Aș fi putut să scriu o carte și, ce-i drept, am și scris una – dar nu era romanul pe care am vrut să-l scriu. Asta e important, să știi tu dacă fraza e bună sau nu; și o știi pur și simplu. E ca muzica: se aude. Dacă cineva cântă în ton fals, auzi. Așa și cu frazele. Vezi dacă ai scris în ton fals sau în ton nimerit, se vede limpede în fiecare frază. Trebuie să ai curajul să te uiți la frază și să vezi că tonul ei e fals. Dacă da, trebuie s-o arunci și să începi s-o scrii din nou.
Ați spus la un moment dat că există șansa ca cea de-a treia carte să fie despre perioada recentă. Lucrați la ea? Scrieți despre un timp apropiat?
Întotdeauna lucrez la texte în paralel. Unul la care lucrez acum e o carte în care acțiunea se petrece după război. Eu am fost foarte atins de ce s-a întâmplat în Târgu Mureș în anii ’90. După aceea lucrurile s-au liniștit aici, dar nu și în Iugoslavia. Când trăiam în Ungaria a fost războiul din Iugoslavia, cel mai brutal din istoria recentă; iar eu am fost absorbit de el. Atunci m-am gândit că e posibil oricând să se întâmple un asemenea lucru. Am această idee, că violența brutală o întâlnești și numai dacă deschizi ușa, ea e mereu acolo. O societate normală se poate distruge imediat. Sunt fascinat de asta. Am scris multe istorii scurte care se combină într-un roman despre un oraș după un război brutal civil.
V-ați folosit de Târgu Mureș drept inspirație?
Nu chiar de Târgu Mureș; și de Polonia, de Ungaria, de Iugoslavia. E un oraș unde mai multe etnicități trăiesc în pace, dar un oraș în care totuși ceva se petrece. Acțiunea se petrece la un an după la încheierea evenimentului, la un an după genocid, într-un timp în care traumele sunt încă acolo. Acesta va fi un roman care va urma romanului viitor.
Nu vă este teamă de traduceri, că ar putea pierde sensul pe care doriți să-l transmiteți?
Nu, pentru că și eu sunt traducător și știu cum este. Mulți nu știu, dar când scrii o carte poți să stai să scrii ani de zile. Ca traducător primești toate emoțiile comprimate și cred că asta e o slujbă nemaipomenit de dură. Mă gândesc la săracii oameni care traduc lucrări scrise în aproape 20 de ani, cum primesc ei toate greutățile cărților într-un timp extrem de scurt. Ăsta da, pot spune că e un lucru periculos pentru viață.