O discuție recentă în contradictoriu cu un cunoscut editor de discuri, cel al companiei Meloclassic – prezentată și elogiată în aceste pagini –, și observațiile unui critic muzical din Franța, de regulă extrem de bine informat, mi-au relevat cât de superficial sunt cunoscuți în Occident mari muzicieni pe care i-a dat România, de la George Enescu până la Dinu Lipatti și Sergiu Celibidache. Editorul în cauză îmi cerea să nu discut atitudinea pro-nazistă a marelui pianist Walter Gieseking, fiindcă și cei pe care i-aș idolatriza, precum Dinu Lipatti, au fost pro-naziști și ar fi făcut declarații în acest sens cu ocazia unor concerte în Germania. Prietenul meu, criticul muzical parizian, pe de altă parte, afirma că George Enescu ar fi făcut și el compromisuri cu Germania nazistă, sugerând printre rânduri și un antisemitism aferent și că, din informațiile lui, Sergiu Celibidache ar fi fost un antisemit notoriu.
Afirmațiile de genul acesta sunt un semnal de alarmă, arătând percepția superficială în Occident a cercetării istoriografice muzicale din România, care, am avut ocazia să o spun în numeroase rânduri, preferă să ascundă sub covor și chiar să falsifice ce s-a petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când unii muzicieni români – nu și Enescu! – s-au lăsat antrenați în propaganda antonesciană și berlineză. Dirijorul George Georgescu și Dinu Lipatti fac parte dintre cei care – este adevărat – au concertat în Germania și în țări ocupate de naziști. Nu văd nici un motiv de a o ascunde sau falsifica istoria, în locul unei clarificări a eventualelor lor poziționări politice, dacă ele au existat. Aceasta presupune o cercetare serioasă și foarte utilă, cum o demonstrează opiniile discutabile amintite mai sus.
A afirma că George Enescu a concertat în Germania nazistă în anii războiului și a sugera că ar fi fost indiferent, dacă nu chiar ostil, în privința evreilor mi se pare scandalos. A afirma că Sergiu Celibidache ar fi fost fundamental antisemit – fiind cunoscute numeroasele sale concerte în Israelul anilor 1950-1960, încorporarea uneia din înregistrările sale în setul aniversar al Filarmonicii Israelului, felul în care i-a sprijinit pe tinerii soliști israelieni, prietenia sa de o viață cu Ida Haendel și, nu pe ultimul loc, prietenia pe care mi-a arătat-o la München ș.a.m.d. – mi se pare din nou de domeniul irealului. La baza unor asemenea afirmații stă, foarte probabil, o anumită corectitudine politică la modă, ce face o insultă, de exemplu, din faptul că maestrul le cerea în anii ’80 unor muzicieni germani să nu utilizeze vibrato-ul asemenea unor kletzmeri.
Aș mai remarca aici că, spre rușinea lor, nici un critic, istoric, muzician român, nu a intervenit în discuția publică de pe Facebook, în dezbaterea și deslușirea adevărului referitor la Enescu sau Lipatti. A făcut-o în schimb unul din cei mai cunoscuți critici muzicali din Franța, Alain Lompech, care scria: „În ce-l privește pe Lipatti, nu pot fi comparate câteva concerte date la Berlin de un tânăr artist, care profită de un turneu pentru a dezerta și a se refugia în Elveția, cu un pianist care trăiește în Germania, ca Gieseking. Iar într-o țară în care propaganda domnește asupra ziarelor, nu poți afirma că Lipatti a pronunțat într-adevăr fraza citată. […] A recunoaște că Walter Gieseking a fost un partizan al lui Hitler, înainte de a-și schimba opinia, este o condiție pentru orice discuție serioasă“.
Este bine, dar nu și suficient, că Editura Humanitas lansează o nouă traducere a biografiei Clarei Haskil, publicată de Jérôme Spyket în 1975 – acum 42 de ani – la Lausanne. Prima traducere românească a fost făcută la doar câțiva ani de verișoara pianistei, Adriana Moscuna, care s-a zbătut să-i mențină numele viu în România. Nu am reușit să aflu dacă arhiva sa –pe baza căreia a publicat în 1992 culegerea de documente Clara Haskil. O viață dăruită muzicii (1895-1960) – se mai păstrează în vreo bibliotecă din România. Sper foarte mult că noua traducere este mai bună, că pune note de subsol la o serie de afirmații amendabile ale biografului ei (parte le-am semnalat în volumul meu despre Hermann Scherchen și România) și că este însoțită de o bibliografie și o discografie aduse la zi.
Pentru cei care o iubesc pe Clara Haskil și nu uită marea prietenie care a legat-o de Dinu Lipatti (un argument împotriva oricăror sugestii despre vreo posibilă aderare a pianistului român la ideologia nazistă), redau o scrisoare pe care Haskil i-o trimitea la Winterthur, în ajunul războiului, lui Werner Reinhart, om de afaceri elvețian, clarinetist în timpul liber și, mai ales, mare mecena muzical al timpului.
Paris, 20 iunie 1938
Dragă Domnule Reinhart,
V-am adresat nu de mult câteva cuvinte despre tânărul compozitor și pianist ce-mi este compatriot, Domnul Dinu Lipatti, pe care îmi permit să vi-l recomand.
În același timp cu scrisoarea mea, ar fi trebuit să primiți și partitura concertului pe care intenționa să vi-l supună atenției și îmi permit să vă deranjez din nou tocmai pe tema acestei partituri.
Domnul Lipatti, care ar trebui să plece de la Paris la începutul lui iulie, ar dori să ia cu el manuscrisul și v-aș fi foarte recunoscătoare dacă l-ați trimite, lui sau mie, înainte de 5 iulie.
Cred că lucrarea sa v-a interesat și că va veni o ocazie pentru el de a se face cunoscut publicului la Winterthur, ca pianist și compozitor. [Lipatti] a scris, de asemenea, o Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră, pe care cred că o voi cânta împreună cu autorul iarna viitoare. Domnul Lipatti a fost tocmai angajat la Concertele Colonne și Lamoureux, ca și la Roma cu [Bernardino] Molinari.
Aș fi foarte fericită să primesc câteva cuvinte din partea dumneavoastră și vă cer mii de scuze, dragă Domnule Reinhart, fiindcă vă deranjez încă o dată.
În speranța că voi primi știri de la dumneavoastră, permiteți-mi să reînnoiesc expresia sentimentelor mele cele mai bune și mai recunoscătoare.
Clara Haskil
După o serie de alte scrisori în favoarea prietenului ei Lipatti, Werner Reinhart îi răspundea într-un târziu, o copie a misivei păstrându-se în Arhivele de la Winterthur:
10 iulie 1939
Dragă Clara,
Mă simt încurcat pentru faptul de a vă fi lăsat un timp atât de îndelungat fără știri și fără răspuns la scrisorile dumneavoastră și sper să nu credeți cumva că v-am uitat complet, ceea ce nu este cazul. În acest an suntem foarte în întârziere cu pregătirea programelor [de concert, ale Orchestrei din Winterthur], Scherchen fiind absent în Palestina de luni de zile și nerevenind decât la sfârșitul lui iulie. Am putut totuși să discutăm o parte din proiectele pe care ni le-a supus, dar [concertele] Studienauführungen, în care avem obiceiul să plasăm marea majoritate a muzicii moderne, nu au fost încă stabilite.
În ce mă privește, aș vrea să vă spun că Simfonia concertantă a compatriotului dumneavoastră Lipatti mă interesează foarte mult, dar nu sunt sigur dacă este un proiect ușor de realizat la noi. Cred că Lipatti ar dori să vină să cânte el însuși lucrarea lui și, dacă este posibil, cu dumneavoastră. Or, știți ce număr de soliști de la noi trebuie să plasăm în fiecare an în programele noastre: este vorba întâi de așii orchestrei noastre și apoi de profesorii de pian de la Școala noastră de muzică, care au dreptul toți, mai mult sau mai puțin, să concerteze ca solist în fiecare iarnă.
Poate am putea să trezim interesul unor pianiști de la noi pentru lucrarea lui Lipatti, care trebuie să se găsească încă în grămada [de opere] de muzică modernă pe care editorii, compozitorii etc. ni le trimit încontinuu. În orice caz, vreau să-i vorbesc lui Scherchen imediat ce se întoarce și să vedem ce se poate face. Sper că nu ați abandonat ideea de a veni să cântați la Zürich, așa cum a propus, cred, impresarul dumneavoastră, și că vom avea cel puțin astfel plăcerea de a vă reasculta.
În ce privește cererea dumneavoastră pe tema Prințesei Edm[ond] de Polignac, i-am vorbit despre ea fratelui meu Oscar, deși știam că galeria lui este închisă pe timpul verii. Din păcate, mi-a spus că, spre regretul lui, nu poate face excepție pentru Prințesă și că abia de la 1 octombrie colecția sa va fi din nou deschisă publicului în fiecare joi după-amiază, de la două la patru, pe bază de invitație. Dacă Prințesa de Polignac revine în Elveția mai târziu, este suficient să-i scrie un cuvânt fratelui meu îndicând în ce zi de joi ar dori să vadă colecția sa. Atunci ea va primi un bilet de intrare. Muzeul din Winterthur este, de asemenea, închis de la 17 iulie la 7 august.
Sper că aveți o vară bună și că îmi veți comunica când veți veni din nou în regiunea noastră. Eu rămân aici până pe 23 și apoi plec pentru câteva săptămâni în Valais.
Vă rog să credeți, dragă Clara, în sentimentele mele cele mai bune.