Rar mi-a fost dat să întâlnesc perfecțiunea în muzica rock din – să zicem – ultimii 25 de ani. Am aflat-o pe discul editat în august de Steven Wilson – To The Bone (2017, S.W. Production Ltd./ Caroline International).
Însă aici nu-i vorba numai de perfecțiune tehnică, deși se înțelege parcă de la sine, în cazul lui Wilson, că orice apariție discografică, având numele său scris pe undeva, fie și numai în calitate de consultant, trebuie să sune impecabil. Acest album însă – ca să folosesc o expresie uzuală în showbiz – sună al dracului de bine!
La cincizeci de ani, pe care îi va împlini în 3 noiembrie, Wilson este întruparea exemplară a ideii de rock progresiv, de muzician complet (oare ce instrument n-o fi știind să stăpânească?), de sunetist excepțional, de – într-o formulare banal de clasică – artist al timpului nostru. Căci, fără prea multă umbră de îndoială, ultima jumătate de veac este dominată de această formă de artă căreia i se spune rock, pe scurt. Și când vorbim de artă rock, se subînțelege, cred, că toate formele adiacente sunt integrate conceptului: muzică, poezie, dans, pictură, film, fotografie, animație. Chiar și sculptură, dacă e socotim, de exemplu, și hologramele (prea puțin prezente, ce-i drept) aduse pe scena vreunui spectacol precum The War of the Worlds, versiunea de-acum cinci ani, subintitulată The New Generation. Orice concert cu pretenții este, la urma urmelor, o „instalație audio-video“, cum scrie la manualul curatorului contemporan de artă modern(ist)ă. Și tot ce ne rămâne de făcut, nouă, privitorilor-auditori, e să ne bucurăm, să ne eliberăm de spaime și rețineri, de prejudecăți și dogme ridicole, de temeri mundane sau celeste.
Vi se pare că bat câmpii în loc să vorbesc despre albumul lui Wilson? S-ar putea să aveți dreptate. Mărturisesc fără jenă că mi-e imposibil să găsesc vreo idee mai acătării despre ceva desăvârșit. Cuvântul ar trebui să mă sperie. Pot fi contrazis cu argumente juste de oricine se pricepe mai bine ca mine în chestiuni de tehnică sau de estetică muzicală. Dar dacă judecăm muzica după calitatea „ingredientelor“ ce-o alcătuiesc (partituri, instrumente, instrumentiști, scule de înregistrare și redare etc.), n-o să receptăm niciodată nici frumusețea, nici grozăvia, nici plăcerea, nici durerea, nici dragostea, nici regretul, nici strigătul de revoltă, nici mângâierea, nici răutatea, nici gingășia, nici plânsul mut, nici bucuria strălucitoare, nici sângele scurs printre notele portativului, nici întunericul singurătății și al disperării, nici lumina rațiunii și a cerului albastru, nici sentimentul înstrăinării, nici căldura prieteniei întru spirit, nici strădania de a nu ceda ispitei și facilului, nici munca brută pentru bucata de pâine, nici lupta surdă pentru un pământ pe care îți imaginezi că ești acasă, deși – cum știm de la romani încoace – acasă e acolo unde ți-e bine.
Muzica nu este ceva palpabil, chiar dacă implică atâtea elemente concrete. Îmi vin în minte cuvintele unei cântări bisericești ortodoxe: „Pe Dumnezeu a-l vedea nu este cu putință, oamenilor!“. (Parcă și-n religiile semite este la fel.) Și mă întreb – oare muzica este vizibilă? Nu cumva adevărații muzicieni sunt doar cei care „văd“ muzica? La fel ca preoții și rabinii, muzicienii au o relație privilegiată cu „obiectul muncii“ lor, ierte-mi-se vorba profană!
Să revin. Am rulat o dată fișierele „scăpate“ pe internet în vară, ca să iau cunoștință de material. M-am abținut apoi, ca un bolnav condamnat la regim, să mai ascult. Nu vreau să-mi amintesc nerăbdarea cu care am așteptat blu-ray-ul. Satisfacția primei zile de învârtit continuu (în surround, firește!) nu-i depășită de nimic lumesc.
Perfecțiune, am zis despre muzica asta. Și nu-i perfecțiunea atributul divinității?