„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul semnat de Bogdan Suceavă – Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Partea a treia
În vara lui 2015 m-am aflat pentru câteva zile la Praga, oraș plin de palate, vestigii medievale, labirinturi și neîntrecut decor al unor extraordinare povești. Am fost găzduit în Palatul Morzin, un palat baroc care s-a aflat în posesia familiei Morzin până în 1881, după care a trecut printr-o complicată istorie, până în perioada interbelică, atunci când a fost achiziționat de Ministerul de Externe român. Palatul Morzin găzduiește azi Ambasada României la Praga. Undeva în fundul curții se află un apartament de artist, și acolo mi-am făcut primele note pentru eseul acesta, fără să am cea mai vagă idee dacă sau când voi apuca să-l scriu, nici dacă tema unei Istorii a lacunelor ar fi o idee de poem sau una de roman. Acolo mi-am dat seama că mă pasionează tema manuscriselor pierdute, iar finalitatea oricărei pasiuni trebuie să fie un manuscris.
E greu să traversezi Europa Centrală fără să resimți fascinația pe care o ai, de pildă, atunci când ajungi pentru prima dată la Sighișoara. Treci printr-o lume cu aură germană, în care se amestecă limbi și tradiții diferite, în decorul basmelor Fraților Grimm. Așadar, am vizitat Praga, unde am descoperit file de poveste și fragmente pierdute din istorii neterminate. Atunci am vizitat câteva muzee, printre care și Muzeul Alchimiștilor și Magicienilor, un loc plin de detalii despre istoria ocultă a alchimiei. Partea interesantă a muzeului se află în pod, la o altitudine de 60 de trepte pe care le urci în spirală. Sus te așteaptă un spațiu amplu, cam cât trei săli de curs puse una lângă alta, laboratorul conceput în veacul al XVI-lea de alchimistul Edward Kelley, care s-a stabilit la Praga în perioada în care a fost susținut financiar de împăratul Rudolf al II-lea. Atelierele de alchimie ale epocii erau de obicei situate la ultimul etaj, prin poduri, pentru că riscurile exploziilor erau reale și era mai bine să se petreacă la altitudine. Realizatorii muzeului au avut ideea de a include în expoziție câteva manechine: Edward Kelley e acolo (o dată reprezentat cu părul pârlit după o explozie, mostră de umor cehesc), iar împăratul Rudolf e și el reprezentat, deși nu știu cât de fidel. Spre marea mea surpriză, în muzeu se afla și un manechin al lui William Shakespeare. „Imposibil“, i-am spus ghidei, „Shakespeare nu a fost niciodată la Praga“. Tocmai terminasem de citit cartea lui Bill Bryson, Shakespeare, The World as Stage, în care biografia bardului e reconstituită pe baza documentelor istorice existente, și sunt atât de puține dovezi rămase din epocă, încât efortul de a scrie o biografie cât de cât consistentă a personajului real ni se pare eroic, dacă nu de-a dreptul himeric. Credeam că am o imagine clară asupra vieții lui. „Ba nu“, mi-a spus ghida muzeului cu un zâmbet misterios, „noi credem că anii pierduți ai marelui Will au fost la Praga, iar diversele trimiteri la secretele alchimiei din opera sa își găsesc astfel o explicație“. Adevărul e că nu se știe unde s-a aflat William Shakespeare între anii 1585 (când i s-au născut gemenii) și 1592 (când reapare în cercurile teatrale din Londra). Aici se află lacuna. Aceștia sunt așa-numiții ani pierduți ai lui William Shakespeare, iar mie mi se pare că tocmai aici ne lipsește o carte, poate Carnetele lui William Shakespeare din cei șapte ani de călătorie. A, nu, titlul acesta nu e menționat nicăieri, e doar o bănuială, pentru că nu ni-l putem imagina pe Will petrecând șapte ani fără să fi scris nimic. E o absență în care s-ar putea construi ceva, un hiatus care s-ar putea converti într-o provocare literară. Un bun subiect de roman. În fapt, oare nu e adevărat că în viața oricărui om perioada de la 21 la 28 de ani e de mare importanță formativă, reprezentând tocmai trecerea de la adolescență la maturitate? E exact momentul de după prima dragoste adevărată, tocmai atunci când crezi că ți-ai descoperit destinul, când căutările ating limanul reprezentărilor, când știi ce vrei, când vrei ceea ce se poate, când te măsori cu lumea. Ei bine, pentru vârsta aceasta atât de semnificativă nu există documente despre biografia lui Shakespeare. Am făcut greșeala să-i spun ghidei de la muzeul praghez că nu sunt convins deloc de teoria că o parte dintre acești ani pierduți ai lui Will ar trebui căutați la Praga. Cred că o călătorie în nordul Italiei ar fi fost mult mai plauzibilă (asta e o altă ipoteză), poate și pentru că abundența de teme italiene din piesele lui ne-ar indica asta. În fond, de ce tocmai la Praga? „Pentru că aici era pe atunci capitala alchimiei!“, mi-a răspuns ghida plină de mândrie. Și de ce l-ar fi atras capitala alchimiei pe Will? Asta am uitat să mai întreb.
Dar ce-ar fi putut învăța Shakespeare de la Kelley? Ar cam fi câte ceva. Chiar dacă ar fi fost numai studiul de caz al unui escroc savant (sau al unui savant escroc? Cum o fi mai bine să reținem?), și tot ar fi fost ceva material literar acolo. Numai povestea vieții lui Kelley ar fi meritat o epopee, o piesă de teatru, un roman. Kelley, alături de John Dee, astrologul la ale cărui premoniții recurgea regina Elisabeta a Angliei, încerca să-și folosească arta ocultă pentru a aduce spiritele și îngerii să-i vorbească prin intermediul unor oglinzi. Dar nu oricum, ci într-o limbă secretă, mai veche decât lumea, numită limba enochiană, despre care răuvoitorii cleveteau că ar fi fost inventată de Kelley însuși, cu reguli gramaticale și cu dicționar cu tot. E greu de spus de care latură a teoriei era mai interesat împăratul Rudolf: de perspectiva de a-și revedea în umbra unei oglinzi bunica demult pierdută sau de speranța de a vedea plumbul preschimbat în aur. Cu aurul acela Rudolf ar fi putut finanța numeroase campanii militare, cu care ar fi putut transforma coroana casei Habsburg într-o putere europeană, și pentru acest scop politic îl vizita pe Kelley în podul său din turn, cu nerăbdarea celui care are nevoie de bani. Ne putem imagina impaciența și curiozitatea împăratului. Atunci când Edward Kelley nu a putut produce aurul dorit, împăratul și-a pierdut orice urmă de răbdare cu el și l-a trimis la închisoare sub pretextul unui duel la care Kelley a luat parte. Ca un adevărat erou din perioada Renașterii, Kelley a încercat să evadeze din pușcăria unde-l închiseseră, dar și-a rupt piciorul sărind de pe un zid al castelului și a ajuns din nou în aceeași celulă. Probabil că rana i s-a infectat și prizonierul Kelley a murit în închisoare la vârsta de 42 de ani. Ni-l imaginăm cărat pe brațe până în celula lui. Asta se petrecea în Boemia la vreo cinci ani după ce Shakespeare a reapărut la Londra. Să fi fost lumea alchimiei o parte esențială a școlii lui William Shakespeare? Nu cred că vom afla vreodată, în absența Caietelor mai sus amintite, pe care le declarăm pe vecie pierdute, dar ideea transformării calităților una-ntr-alta parcă se leagă de atmosfera din Visul unei nopți de vară, care ar fi fost scrisă cândva între 1590 și 1597. Aici potrivirea anilor lacunari ne trezește și mai mult curiozitatea. E povestea în care apare Oberon, regele zânelor, împreună cu Titania, regina sa. Dar dacă și rătăcita piesă Cardenio era la fel de imaginativă și plină de fantezie și de umor precum Visul unei nopți de vară, nu ni se pare că aceste lacune încep să devină de-a dreptul dureroase și că ar fi putut susține aserțiunea unei educații întru alchimie a lui Will?
Dacă teoria cu vizita la Praga e de fapt adevărată și eu m-am grăbit răspunzând cu ironie unei legende?
CARTEA
Cât de tragică e pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a scris alte opere de o valoare inestimabilă? De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut revoluționa literatura, filosofia, matematica sau fizica. Fie că a fost vorba despre accidente tragice, precum mistuirea Bibliotecii din Alexandria, despre moartea autorului, cum s-a întâmplat cu I.L. Caragiale, care se pare că n-a mai reușit să termine o presupusă dramă istorică, sau despre intervenții exterioare, precum valiza de manuscrise pe care Gao Xingjian ar fi fost constrâns să o ardă, toate cărțile ce nu au mai ajuns la generațiile următoare reprezintă lacune cu neputință de acoperit. Istoria lacunelor analizează câteva dintre aceste pierderi și impactul lor asupra cursului istoric al civilizației, mereu pornind de la întrebarea „Ce ar fi fost dacă…?“.
AUTORUL
Bogdan Suceavă s-a născut pe 27 septembrie 1969 la Curtea de Argeș. Studii în matematică la Universitatea din București și la Michigan State University. În prezent, profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Autor al volumelor de proză: Teama de amurg (1990); Sub semnul Orionului (1992); Imperiul generalilor tîrzii și alte istorii (2002, 2003); Bunicul s-a întors la franceză, istorii (2003, 2008); Venea din timpul diez (2004, 2010, 2014); Miruna, o poveste (2007, 2008, 2017); Distanțe, demoni, aventuri (2007); Vincent nemuritorul (2008); Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010); Memorii din biblioteca ideală (2013); Scrisori de la Polul Est (2015); Republica (2016). Distincții literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor târzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor târzii și alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București pentru Miruna, o poveste. Premiul I al Rețelei literare pentru Noaptea când cineva a murit pentru tine. Lucrări de istoria matematicii publicate, între altele, în Historia Mathematica, Notices of the American Mathematical Society, Mathematical Intelligencer.