Pe ici, pe colo, dar aproape totdeauna în părțile esențiale, textele despre sport ale lui Radu Cosașu au legătură și cu literatura. Și asta fără ca fostul Belphegor să bată câmpii sau să se dea în scrânciobul cu metafore. Cosașu se pricepe la fotbal, pe care-l ține minte de pe la începuturile sale, încât, cu memoria lui uluitoare, trece de la clasicii WM-ului, Baratky și Bodola, bunăoară, la vedetele de azi cărora le citește jocul dintr-o ochire. Iar dacă ai nevoie de o evaluare cinstită și precisă a ultimului joc al naționalei, pui mâna pe telefon și-i ceri părerea lui Cosașu sau, dacă nu-i știi numărul, aștepți până îi apare cronica din „Gazeta Sporturilor“, GSP pentru cunoscători.
Îl citesc pe Radu Cosașu încă de pe vremea când semna Belphegor prin ziare, pseudonimul sub care crema chibiților din Cișmigiu știa că scria autorul Supraviețuirilor. Pasionat de film și de cursele de cai, de hochei și de Armata de cavalerie a lui Babel, expert în belotă și în romanele lui Preda, Radu Cosașu scrie despre fotbal ca despre o parte esențială a vieții, încât în cronicile lui descoperă drame acolo unde comentatorii îți explică aplicat victorii, înfrângeri și egaluri. Cosașu știe cât de mult contează șansa și ghinionul în fotbal, ca și în viață, și e printre puținii care se extaziază în fața unei ratări frumoase, lăsându-le altora plăcerea de a scrie fericiți despre golul unei victorii chinuite.
Ca și Albert Camus, unul dintre scriitorii săi favoriți, care mărturisea cândva că nicăieri nu s-a simțit mai liber decât pe terenul de fotbal, spectatorul Cosașu spune că în tribunele tinereții sale adia un vânt de libertate, care înceta brusc atunci când ieșea de pe porțile stadionului.
În Fotbal plus ai mei și ai noștri, marele suporter al dispărutei echipe Progresul București, ai cărei susținători permanenți erau frizerii liberi și intelectualii pățiți, fostul Belphegor a adunat cronicile sale din săptămânalul „Fotbal plus“, la care a fost redactor-șef câțiva ani. Această gazetă a fost, de altfel, singura publicație unde Cosașu a acceptat o funcție de conducere, altminteri simțindu-se cât se poate de bine în postura de „simplu redactor“ sau de „colaborator permanent“.
Cred că toate cronicile astea pot fi citite cu plăcere și de cei care n-au habar de fotbal, de dragul condeiului cosașian, ca să zic așa. Totuși cum ar fi să citești ce scrie Cosașu despre filme fără să fi frecventat sălile de cinema? Te prinzi din textele lui cine e Greta Garbo și cu ce se mănâncă Stan și Bran, dar pierzi o parte din savoarea ascunsă a textului, cu aluzii care-i fac pe cinefili să se topească de încântare.
Printre cei ce și-au dat seama că fotbalul se îndreaptă spre falimentul cluburilor
Aceste felii de viață pe care Cosașu ni le servește în volum sunt tot atâtea capitole din cronica anilor nouăzeci, așa cum se vedeau ei, anii, de pe stadion sau din transmisiunile directe la televizor. La fel cum spectatorii curselor de care de la Constantinopole de pe vremea împăratului Iustinian și a doamnei sale Teodora se puteau prinde în ce ape se scălda regimul politic de atunci văzând aranjamentele de pe stadion, tot așa, cititorul cronicilor lui Cosașu își face o idee limpede – dacă n-o avea dinainte! – despre zorii democrației autohtone. Marea deosebire e că, pe vremea când semna Belphegor, Radu Cosașu se mulțumea cu aluzii despre lume și viață, în timp ce acum spune neted cum se mișcă treburile, dar tot în felul său sucit, de sceptic care vrea să-și regăsească optimismul pierdut.
Profesionismul la care au trecut cluburile de fotbal după 1989, lui Cosașu îi miroase a mafiotizare pe față, iar faptul că la meciurile din campionat tribunele sunt din ce în mai puțin populate îl face să creadă că suporterii nu mai vor să dea bani ca să vadă blaturi. Cu acel simț suplimentar pe care nu-l au decât „fanii“, care se prindeau și pe vremuri când asistau la meciuri trucate, Cosașu s-a lămurit rapid de apariția „Cooperativei“, în sânul căreia se hotăra cine câștigă campionatul și cine retrogradează și că în fotbalul nostru capitalismul care dădea să se nască era extras brutal din pântecele fairplayului cu forcepsul bătrânei corupții comuniste. Doar că în anii nouăzeci corupția din fotbal nu mai era o afacere de partid, ci picase pe mâna patronilor de cluburi.
Așa că la fel cum în totalitarism Cosașu-Belphegor amintea de clasicii fotbalului interbelic – nu că nu s-ar fi făcut și atunci aranjamente, dar orișicât, nu erau regula – în bănuita noastră democrație, cronicarul se întoarce adesea și ostentativ la fotbalul pe care-l jucau Nicolae Dobrin la FC Argeș și Florea Dumitrache, „Mopsul“, la Dinamo, Anghel Iordănescu – viitorul general al Armatei române – la Steaua și Rodion Cămătaru la Universitatea Craiova, în partidele care se disputau pe bune. Țin minte că pe atunci diverși tipi care tăiau și spânzurau, chipurile democratic, în fotbalul nostru și care doar că n-aveau și ei câte o cicatrice pe obraz ca Al Capone, îl acuzau pe Cosașu că ar fi fost prizonierul unor nostalgii comuniste ce-l împiedicau să înțeleagă noul mers managerial în fotbal. Unii dintre ei au ajuns scriitori după gratii, mulți ani după aceea, după ce au pățit-o în România ca Scarface în America, din pricină că nu-și plătiseră impozitele.
În acei ani ai marilor „tunuri“ comise dinăuntrul afacerii care era fotbalul, „nostalgicul“ Cosașu a fost printre cei ce și-au dat seama că fotbalul nostru se îndreaptă spre falimentul cluburilor și că vom ajunge să trăim din amintiri în materie de performanțe în meciurile din cupele europene și a calificării echipei naționale la Campionatul Mondial. Cei care-l acuzau atunci pe Radu Cosașu că ar fi fost un soi de Cassandră a fotbalului românesc, ce-i drept fără să ceară lapidarea lui, contemplă azi efectele operațiunilor dezastruoase pe care le-au comis în anii nouăzeci și mai târziu.
Fotbalul românesc îmi place tot mai puțin
Din cronicile lui Cosașu se nasc treptat personaje pe care prozatorul din el, instinctiv sau mai degrabă cu program, le construiește în saga lui fotbalistică. Antrenori, jucători și personaje colective, adică echipele care apar pe teren, se bucură de un tratament empatic din partea cronicarului-prozator. Vezi și mai ales înțelegi ce se întâmplă cu antrenorii sacrificați de patronii cluburilor care fac parte din „Cooperativă“ și care-i scot drept țapi ispășitori pe acești nefericiți care pierd meciuri aranjate, adeseori fără să știe că sunt trădați de jucătorii pe care-i trimit pe teren.
Vezi fotbaliștii care devin stele în România pe bani puțini ajung să joace afară pe bani mulți. Cum se ratează cariere promițătoare și cum fotbaliști „bătrâni“, adică trecuți de 34 de ani, au un fulminant final de carieră, încât sunt selecționați în națională la o vârstă la care alții schimbă terenul cu fotoliul din fața televizorului. Ești martorul marilor ratări ale lui Hagi, dar și al golurilor care i-au adus supranumele de rege – apropo, Hagi e de neuitat ca personaj din cartea lui Cosașu, la fel cum nu-i poți uita pe Dobrin și pe Rică Răducanu, chiar dacă nu te interesează fotbalul. Și, să nu uit, cartea asta de peste 400 de pagini e dedicată necunoscutului internaut Gicu, cel care „de ani de zile, săptămânal, vinerea, după fiecare articol al meu din «Gazeta Sporturilor» îmi urează cu maximă concizie: sănătate!“.
Trebuie să recunosc: fotbalul românesc îmi place tot mai puțin. Mai ales că echipa cu care țineam, Progresul București, a dispărut. În schimb rămân cititorul constant, ca și internautul Gicu, al comentariilor lui Radu Cosașu, pentru fairplayul lor de pe plaiurile noastre în care moartea violentă a ciobanului mioritic s-a transformat în fapt divers, chestie cu care Cosașu nu se împacă nici azi.
Radu Cosașu, Fotbal plus ai mei și ai noștri, Editura Polirom, 2017