În Anglia, unde trăieşte din 2004, Ioana Baetica Morpurgo a scris povestea unui soldat român care suferă de sindrom posttraumatic (PTSD). Când la noi subiectul este învelit în eufemisme, vine o scriitoare care a plecat de aici şi care ştie felul românesc de a escamota adevărul, pentru a ni-l spune ca şi cum ne-ar toca în faţă o ceapă. De unde priceperea aceasta şi cum se mai raportează Ioana Baetica Morpurgo la România (în care spunea cândva că se simte ca o exilată), în dialogul acesta, care a plecat de la volumul său Schije (Editura Polirom, 2017), prima parte a unei anunţate trilogii.
Dragă Ioana, citindu-ţi cartea, impresia mea a fost că ai avut pe cineva „din interior“ care ţi-a povestit cum e în armată, la forţele speciale.
Oarecum. Am intervievat soldaţi britanici, care au suferit de sindrom posttraumatic, numai pe detalii legate de simptome. Românii n-au vrut să colaboreze.
Britanicii, diagnosticați aşa, cu sindrom?
Da. Din câte ştiu, 11.000 de soldaţii britanici din 112.000 care au trecut prin Irak şi Afganistan au fost diagnosticaţi cu sindrom posttraumatic de când s-au întors acasă. La americani, sunt 20 la sută.
Cunoşti realitatea de la noi?
La noi au fost diagnosticați 19 soldați. Din aproape 40.000 de veterani. Asta evident, pentru că soldaţii români sunt superputernici. (Zâmbeşte.) La noi, când sun ca să aflu informaţii oficiale, sunt plimbată între telefoane şi toată lumea spune că nu este responsabilă pentru astfel de chestiuni. Iar numărul acesta – 19 cazuri cu diagnostic – l-am primit abia acum câteva zile într-o scrisoare oficială de la Ministerul Apărării.
Dar ce ai încercat să afli?
Două lucruri: câţi soldaţi români care au operat în Irak şi Afganistan au fost diagnosticaţi cu PTSD, iar dacă există astfel de cazuri, câţi dintre soldaţi au fost încadraţi la boală profesională şi au primit indemnizaţie pentru asta. Nimeni nu îşi asumă un răspuns clar. Pe la noi, am găsit numai materiale jurnalistice, inclusiv cu un soldat care a încercat să se sinucidă de trei ori şi a fost pensionat pe caz de boală, însă nu boală profesională, deci nu are pensie în sensul acesta. Aşadar, am vorbit cu soldaţii britanici, iar în România am luat legătura cu doi soldaţi care au fost în Afganistan şi care mi-au promis că discută cu mine pe internet, dar în final s-au răzgândit – le-a fost frică să nu aibă probleme la locul de muncă.
Soldaţii respectivi se suprapun pe profilul personajului tău din Schije, Toma?
Toma are un caz destul de uşor de PTSD. Dacă te uiţi pe literatura de specialitate, sunt cazuri de autoviolenţă, până la sinucidere… Iar primii care suferă sunt cei din familie, copiii şi soţiile celor afectaţi de PTSD. Suferă şi ei, soldații, evident, pentru că ei trăiesc într-un continuu teatru de operaţiuni, au devenit dependenți de adrenalină. Când totul în viaţa lor e liniştit, calm, nu se pot reconecta la realitate, întrucât realitatea paşnică de-acasă nu le dă doza aceea de adrenalină de care au nevoie, drept pentru care şi-o creează singuri. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, studiile de specialitate vorbesc despre depresia acută ca fiind unul dintre simptomele PTSD. Apoi atacurile de panică, care vin de nicăieri. Cade o frunză din copac şi tu nu te aşteptai la aşa ceva, nu era ceva planificat, şi te panichezi.
Ce ai mai citit ca să te documentezi în zona asta?
Despre Afghanistan, o carte foarte bună a unei jurnaliste britanice, Christina Lamb, fost reporter în Afghanistan pentru BBC timp de 25 de ani. Pe urmă, o teză de doctorat a unui american, postată pe pagina de web a „Review of International Politics“. El fusese militar în Afganistan, dar când s-a întors acasă a încălcat codul tăcerii, povestind fix despre ce se întâmplase în zona care mă interesa pe mine.
Am avut o problemă cu traducerea din engleză în română a armamentului american, şi asta era una dintre chestiunile pe care aş fi vrut să le lămuresc cu cei din ministerul român. Plus o grămadă de articole şi studii militare.
Înţeleg că te-ai documentat în privinţa zonei geografice, a misiunilor ori despre armament. Însă cum poţi să te documentezi ca să descrii ce se vede în urma unei explozii, aşa cum tu ai făcut-o excepţional în Schije?
Mi-am imaginat cum s-ar întâmpla. Conceptul de ceaţă roz pe care l-am folosit în roman l-am tot întâlnit în interviuri cu veterani NATO din alte țări. Nici acum nu ştiu dacă sunt credibile unele chestiuni de acolo, dacă vrei să mă crezi, despre unele chiar nu mă interesează dacă sunt credibile. Mă interesează mai degrabă dacă suscită empatia.
Cât a ţinut partea de documentare?
În orice caz, mai mult decât partea de scris. Ceva material documentar aveam deja rămas de la romanul precedent, Imigranţii (Polirom, 2011). M-am apucat de scris prin 2012, am schiţat romanul, apoi l-am întrerupt pentru un an şi jumătate, când s-a născut băieţelul meu, după care l-am reluat de pe la jumătatea lui 2014 şi am scris până în 2017. Deci vreo patru ani. Din tot timpul ăsta, doar un an şi ceva am pus pixul pe foaie, ca să zic aşa.
Merită să petreci atâta timp cu construcţia unei cărţi?
Depinde în ce sens. Financiar, nu. Altfel, n-am de ales. Ca scriitor care nu are de gând vreodată să producă literatură pe bandă rulantă, de consum, scriu pe subiecte destul de dificile, care necesită documentare serioasă, atenție la detaliu şi construcție, atenție mai ales la stilul în care o anume tematică se necesită tratată literar. Dacă o carte reuşeşte să nu lase lumea cititorului exact aşa cum a găsit-o înainte să-i cadă în mână, ci s-o modifice, oricum, oricât, în orice sens, e o carte care merita să fie scrisă. Un roman din care măcar un personaj rămâne alături de cititor mult după ce acesta a închis cartea, vine cu el în lumea reală, îi vorbeşte în vis – romanul ăsta ar merita să scrii la el şi-o viață întreagă, dacă de atâta timp e nevoie.
Ce anume te bucură când îţi apare o nouă carte?
N-aş zice că mă bucură, ci că mă întristează. Şi acum, ca şi la Imigranţii, am trăit un sentiment de părăsire totală după ce am predat editurii cartea. Ce mă bucură e senzația că am creat nişte oameni vii, care de-acum încolo se vor plimba prin lume pe propriile picioare, printre alți oameni vii, ai altor scriitori. Și că, din când în când, vor vorbi cu noi ăştialalți, aproape vii.
Ioan T. Morar îmi spunea cândva că simte un moment în timpul scrierii unei cărţi când personajul principal pleacă singur. Ai avut senzaţia asta cu Toma?
Este o secvenţă cu care am început să scriu romanul, însă care în varianta finală e pe la sfârşit. Toma merge pe stradă, în Bucureşti, de mână cu băieţelul său. Cred că era după Crăciun, prin 2012. Venisem în ţară şi eram prin Bucureşti, pe la Universitate, când am văzut un tip îmbrăcat exact aşa, cu geacă de piele şi pantaloni comando, cu multe buzunare. Mergea în ritm susținut şi corpul parcă îi era făcut din plumb. Avea privirea intens concentrată, însă nu pe ceva anume. Ţinea de mână un băiețel de vreo 6-7 ani. Multă vreme n-am putut să mi-l scot din minte pe acel om, pe care nu-l cunoşteam. Schije e povestea lui. Dar întrebarea ta era oarecum despre altceva. Voiam să spun doar că Toma Stratan a venit cumva deja format, deja pe picioarele lui. Ciudat, nici n-a trebuit să mă gândesc ce nume să-i dau. Avea deja un nume. Am aflat doar ulterior că Toma are o etimologie interesantă. Înseamnă fie geamăn, fie a tăia/tăiere.
Am găsit pe Youtube o înregistrare cu tine, în care spui că în România, înainte să pleci, te simţeai ca exilată în propria ţară. E un sentiment pe care ai vrut să i-l transmiţi lui Toma?
Nu m-am gândit la asta. Dar poate că o transfuzie s-a petrecut acolo… Experiența de a fi venetic e foarte importantă pentru construcţia oricărei personalităţi. N-am încercat niciodată să aparțin cu tot dinadinsul nici culturii mele de adopție, cea britanică, nici celei române. Poate statutul ăsta de dépaysé, l-am transmis fără voia mea şi personajului din Schije, deşi n-aş vrea să fie aşa. Autoficțiunea mă cam plictiseşte în literatură. Cu excepția lui W.G. Sebald.
Dar unde eşti tu acasă?
În săli de aşteptare, în gări, în trenuri, acolo mă simt acasă. În cărţi mă simt acasă. În vis. În muzică, în prezența câtorva oameni minunați din viața mea. În porțiuni de memorie şi înotând în ocean.
Una dintre notele critice la adresa României din cartea asta se leagă de felul în care a decăzut satul românesc. Cum te mai raportezi azi la ţara din care ai plecat? Tot aşa critic ca atunci când ai plecat?
N-aş putea spune că mă raportez critic la România. Sunt anumite lucruri pe care le critic nu numai atunci când vorbesc despre România, ci şi despre alte țări. Faptul că nu ne-am trezit încă la realitatea dezastrului ecologic de care suntem responsabili. Faptul că ni se pare că drepturile omului sunt cumva o chestiune negociabilă. Faptul că transparența informației de interes public continuă să depindă de decizia personală a celor care dețin informația respectivă. Faptul că ne-am creat o relație de simbioză cu ecranele TV ş.a.m.d.
Ştiu că ai doi copii. Ţi s-a schimbat scrisul după ce ai luat pauzele impuse de apariţia lor?
E dificil să te întorci la scris după o astfel de pauză, însă am văzut ce se întâmplă cu alte mame, cu alţi părinţi în astfel de situaţii şi am înţeles că trebuie să aleg care porţiuni din viaţă să supravieţuiască, pentru că n-au cum să supravieţuiască toate. Pentru mine, două au fost importante, restul se putea face praf şi pulbere: trebuia să citesc cărţi bune şi viaţa privată să nu aibă de suferit.
Ce anume ai intenţionat cu Schije şi de ce e parte a unei trilogii?
Trilogia îşi propune să se concentreze pe locuri ale pierderii din societatea modernă. Locuri clare, bine delimitate, în care conştiinţa, personalitatea individului sunt absorbite de psihologia maselor şi transformate, individul devenind un agent pasiv al unui supradiscurs. Locurile acestea nu sunt neapărat fizice, cum e în cartea asta teatrul de operaţiuni din Afghanistan, ci pot fi psihologice. În Schije, locurile de pierdere sunt explorate prin violenţă, genul de violenţă care dezarticulează o minte, o psihologie. Iar violenţa e construită pe trei niveluri: om contra om (în Afghanistan), om contra natură (mediul înconjurător, acasă, distrugerea pădurilor şi poluarea Dunării) şi om contra sine (violenţa absorbită, prin sindromul PTSD). Asta am încercat aici, ca parte a trilogiei. Cartea a doua va fi despre altceva, dar încă nu vreau să vorbesc despre ce anume.
Va exista vreo legătură de personaje între cărţi?
Da, dar foarte vagă. Un personaj va trece dintr-o parte în alta.
Ai început să scrii în engleză?
Scriu, dar ceva scurt, nuvele, articole, nu foarte mult.
Ai în plan să publici un roman în engleză?
Aş vrea să scriu texte mai mari în engleză, însă cred că ce am eu de spus e mult mai important pentru publicul român decât pentru cel britanic.
Eşti la al treilea roman. Pe care mi l-ai recomanda, dacă n-aş fi citit nimic de tine?
Prima carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost mai mult un experiment de detoxifiere a limbajului. Cam toată generația 2000 a funcționat ca un fel de spital de detoxifiere a limbii române, în urma deceniilor de supradoză de vacuitate semantică indusă forțat de comunişti. Textele noastre înregistrau atunci sevrajul prin care trecea limba română la acel moment. Imigranţii şi Schije îmi plac mai mult. Sunt la polul opus față de romanul meu de debut.
Te reciteşti?
Câteodată. Dacă trebuie să aleg vreun citat la o lectură publică, caut şi recitesc. Recent, am recitit din Imigranţii şi a fost un pic ciudat să mă întorc la ea.
Când termini o carte, ţi-o citeşte cineva apropiat?
Soţul, nu, pentru că nu e fluent în română. Mama ar vrea, dar nu îi dau, pentru că ea a fost profesoara mea de română la liceu şi e foarte severă. Se leagă de cratime şi punctuație. Îmi taie cuvintele urâte. Aşa că nu-i dau cartea decât după ce a apărut. Aş da manuscrisul la comentat câtorva prieteni în care am încredere, însă nu ştiu de ce nu o fac – poate mă gândesc că oamenii au şi ei alte treburi mai importante pe cap şi nu vreau să-i chinui.
La cursuri de creative writing ai mers?
Nu, nu mi se pare o idee bună. Cred că numai citind cărţi foarte bune şi foarte multe poţi învăţa să scrii. De fapt nu înveți să scrii – scrisul, spre deosebire de alte arte, nu cred că se poate învăța. Să înțelegi că poți scrie. Cursurile de creative writing sunt bune pentru cei fără talent, dar cu ambiție. Sunt fatale pentru cei cu talent, cu sau fără ambiție.
Ce citeşti ca să-ţi construieşti stilul?
Depinde ce scriu, pentru că unii scriitori se ţin cerc în jurul meu când lucrez la ceva anume. De pildă, la Schije, ca structură i-am avut în minte pe Jonathan Franzen şi pe Zadie Smith. Ca ideatică şi atmosferă, cred că romanul acesta e apropiat de Don Delillo din Zgomotul alb şi Mao II. De la W.G. Sebald am învățat (sper) distanțarea de personaj, suprimarea eului narator pe cât posibil. Tind să citesc, când sunt spre sfârşitul editării, mai degrabă scriitori români care îmi plac, ca să mă reconectez la limba română. Radu Pavel Gheo ar putea şi el să scrie mai mult, ca să am şi eu ce citi în sensul asta.
Când scrii?
Dimineaţa, când băiatul pleacă la grădiniţă şi fata la şcoală, iar apoi noaptea, după ce se culcă toți. Imigranţii a fost scris mai mult noaptea. Altfel, când şi pe unde apuc. Am cu mine un caiet şi scriu şi când aştept fetiţa să iasă de la şcoală.
Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie culturală de la SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar, Societăţi contemporane. A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum „România literară“, „Dilema veche“, „Academia Caţavencu“, „Observator cultural“, „New Internationalist“, „Contemporary Review“, „Lichtungen“, „Buchkultur“ etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii – Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: proza scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10.000 de semne (ICR, 2017). Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al „României literare“. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa Kulturkontakt – Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sârbă, albaneză, germană şi italiană. În 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema „Europa – spirit comun“. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cântă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything.
FOTO 1: Radek Kobierski
2 Trackbacks