Pomeneam săptămâna trecută de degradarea identității naționale – că tot ne pregătim să sărbătorim un secol de existență a României (relativ) Mari, stat național unitar și indivizibil, cum scrie la Constituție. O fi ea, țara, unitară și indivizibilă, dar pare din ce în ce mai șubredă. Dacă privim în urmă, la acel moment auroral din decembrie 1918, motivele de sărbătoare par a fi mai puține decât cele de îngrijorare: azi suntem nu ce-am fost, ci – ca să parafrazez o zicere exploatată taman de extremiștii de la „România Mare“ – mai puțin, mult mai puțin de-atât. Am avut și am pierdut.
Am pierdut mai ales acolo unde se clădește viitorul unei națiuni. Nu bogățiile naturale, nici teritoriul sau armamentul ultramodern nu fac o națiune bogată și puternică – oamenii o fac. Oamenii educați, pricepuți, competenți și, preferabil, sănătoși. Aici România nu prea mai are cu ce se lăuda. Învățământul românesc o duce tot mai prost sau, cum se spune acum, e din ce în ce mai neperformant: mai neperformant azi ca acum zece ani, când era mai prost decât acum douăzeci. Motivele ar fi nenumărate, dar se pot subsuma unuia singur: de vreun sfert de secol cei care au condus țara – aleșii noștri, să nu uităm asta! – au făcut din sistemul de învățământ un teren de joacă și experimente stângace, care a stricat ce era bun și a relativizat ierarhii și valori. Mai bine de jumătate dintre copiii României, cei care locuiesc la sat, în cartiere sărace, în orășele dezindustrializate, sunt prea săraci ca să-și permită vreodată luxul unor școli înalte – sau chiar al unei școli. Potențialul intelectual al României se risipește mai grotesc ca niciodată, într-o sfântă nepăsare.
După Marea Unire, în perioada interbelică, elevii sclipitori de la sat erau reperați de învățători inimoși, deveneau bursieri ai statului și adesea își continuau studiile în străinătate – mulți savanți sau profesori universitari ai vremii au pornit în viață așa, de la coarnele plugului. Din inerție, sistemul a continuat să funcționeze, chiar dacă poticnit, și în anii comunismului, susținut și de ideologia vremii, ce favoriza clasele „de jos“. Între timp mecanismul s-a gripat. Dar nu ne mai pasă. Așa cum nu ne mai pasă că la noi cercetarea e atât de prost finanțată, încât mare lucru dacă în următorul secol în România se va mai descoperi altceva în afară de invențiile amatorilor de la saloanele de curiozități internaționale, precum aparatul care răsucește foaia de varză pentru sarmale sau oglinda pentru pieptănat la ceafă.
Despre felul în care funcționează sistemul de sănătate românesc n-are rost să spun prea multe. Astăzi spitalele sunt mai bogate în infecții nosocomiale și mai sărace în medici specialiști decât acum un sfert de secol. Aparate de investigație moderne, cumpărate din țări cu facultăți adevărate și institute de cercetare autentice, aparate ce au costat sute de mii de euro, zac nefolosite în magazii și ruginesc „pe inventar“, căci la noi nimic nu-i mai important decât scriptele. Medicii pleacă pe capete – și bine fac, probabil simt mirosul de putrefacție al locului –, bolnavii mai înstăriți se tratează în străinătate (mai aproape pielea decât patria!), iar cei săraci mor aici, pe pământ românesc. Mor mulți. Mor nou-născuți, viitorul țării, mor mai mulți oameni decât se nasc, așa că suntem tot mai puțini. Și vom fi și mai puțini de atât. Căci o țară unde educația și sănătatea sunt la pământ se îndreaptă și ea spre extincție. Retorica patriotică spune că patria e eternă, realitatea istorică ne învață că țările, patriile, națiunile mor când le piere acel elan vital ce-i unește pe membrii ei într-o „comunitate imaginată“, cum spunea Benedict Anderson.
Așa că, poate, nu-i de mirare că printre lucrurile pe care le-am pierdut în istoria recentă se numără și câteva milioane de români emigrați. Vreo patru sau cinci sau șase, nimeni nu știe exact. (Până și ăsta e un semn de apatie și devitalizare națională.) Trăim într-o țară din care se pleacă, într-o țară care pierde în fiecare zi câte ceva. Dar nu-i nimic. La mulți ani, România! O sută de ani tot e ceva. Dacă avem noroc, poate ne mai târâm vreo sută. Dacă nu… lasă, de asta să se îngrijească stră-stră-strănepoții – dacă n-or emigra și ei.