În primul rând, anul care tocmai s-a încheiat am cam fost în stradă. Păi, dacă nu mai țineți minte, Am ieșit din bulă să vă întrebăm de sănătate – eu l-am lansat. Am făcut laringită pentru un popor de indolenți, cum ar spune, poate, însuși Țuțea, dacă ar mai trăi. Pe plan intern – asta a fost situația.
Pe plan extern (Externele îmi plac mie), am văzut pentru prima dată frumosul oraș Valencia. Din păcate, însă, m-am întors în țara noastră. Am văzut din nou Lisabona și Amsterdamul și Palestina și Polonia (și am văzut eu – iar – că e bine). Cu altă privire, mai puțin tânără, poate mai înțeleaptă.
Am văzut și pentru prima dată Malta și Marche, în Italia. Din păcate, m-am întors în țara noastră.
Am călătorit, așadar, bine, am publicat multe (prea multe?) cărți (un foarte scurt roman, o carte de eseuri, una de poeme și una de nuvele – nu a fost chiar cel mai rău ritm), am fost la festivaluri de literatură și de film și de teatru, am citit într-o biserică aproape goală dintr-un sat săsesc. Am iubit, am dansat, am sperat, am deznădăjduit. Am supraviețuit.
Am intrat, cum m-am priceput, în noi proiecte media, am cofondat Recorder (poate știți cazul), am avut, pe cale de consecință, tot mai puțin timp să-mi scriu literatura (regret enorm și-mi pare rău), am câștigat însă burse și iluzia unei cariere de scriitor european, dar am pierdut mult mai mult, am pierdut și un foarte tânăr prieten (în vârstă de doi ani).
N-am făcut nici anul acesta copii, n-am condamnat deci pe nimeni la moarte. Dar nici la viață. Am cunoscut oameni puternici și am căutat să învăț de la ei. Am rămas reporterul celor amărâți. Am fost și la un concert Fuego la Pucioasa, pe ploaie. A fost ceva frumos.
La Iași, la Festival (frumosul nostru octombrie…), le-am vorbit celor tineri și le-am promis că mai multă grijă voi avea eu de cuvintele mele, fiindcă – am învățat-o până acum – ele i-ar putea răni adânc, căci, deși nu mi-am dorit asta, există pe lume oameni care mă iau în serios ( aș vrea să îi rog pe această cale, dacă parcurg gazeta noastră, să nu mă mai ia).
Starea de sănătate, îndeosebi a cordului, a continuat să-mi slăbească. Sunt tot mai bătrân, am părul alb, sfârșitul e aproape. Să mergem mai departe, cât o mai fi de mers.
I-am aprins o lumânare unei actrițe pe care n-am întâlnit-o niciodată vie, doamna Stela Popescu. Mi-am înmormântat Regele. A fost – ca în vechile poezii bune – și greu, a fost și bine pe drumul străbătut.
De aceea, din această medie, deloc aritmetică, nu prea sunt în măsură să calomniez anul 2017 (dar nici să-l ridic în slăvi). Oamenii cei mai importanți pentru mine sunt încă aici, pe pământ, iar mai mult nici n-am îndrăznit vreodată să cer.
Ca să cosașizez într-o manieră radicală, nu privesc, iată, înapoi cu mânie, dar nici înainte cu speranță. Am avut un 2017 la care mă voi raporta cu nostalgie, cum deja fac cu 1999 sau 2009 sau 2013 sau 2015. Prea bine se știe că toate au fost la vremea lor ceva exagerat.
Iar spre 2018 pornesc tot cu așteptările minime ale unei echipe italiene de fotbal masculin care conduce cu 1-0 la pauză. Să apăr rezultatul. În termenii vieții personale, asta înseamnă așa: să supraviețuiesc.
Mi-e de-ajuns asta.