1 ianuarie: Văd din tramvai că mallul e închis, dar puhoiul de plimbăreți tot îi dă târcoale, se învârtește ca o găină fără cap.
2 februarie: După două zile de proteste, orice fac, îmi vine în minte ritmul ăsta tâmp, de galerie, și cânt în gând orice fac, adaptat, în versuri, și când mă spăl pe dinți: „Cine nu se spală/ Nu merge la școală… Cine nu se spală/ Nu merge la școală…“.
6 februarie: Circulă atâtea informații false din toate direcțiile – și de la „buni“, și de la „răi“ –, încât, dacă mi-ar da mama SMS că a răsturnat mămăliga și mă cheamă la masă, aș verifica înainte din trei surse, ca să cred că-i adevărat. Chiar mi-a scris mama? E numărul ei? Nu-i o dezinformare de la tata?
4 martie: Înțeleg că la voi la oraș a fost simulare de cutremur și că alerta lui Guran v-a tras țeapă. La noi, la țară, cutremurele nu se simulează, vin pe bune, iar alerta cu câini din vecini nu a scos un sunet.
26 martie: Frate, ce nu înțelege BOR e că nu-și poate însuși
selectiv din civilizația actuală doar Mercedesul, loudspeaker-ele și licența de transmisie radio-tv prin satelit, ci și o gândire adecvată.
27 aprilie: Poate-i poantă veche, dar eu acum am auzit-o: „Vă pup pe toți!“. Semnat: Iuda.
16 mai: Schimb cauciucurile mașinii. În curtea atelierului apare un BMW decapotabil. Doi mecanici se uită cu jind, îi dau ocol, nici măcar un fluierat admirativ nu pot să scoată. După vreo două-trei minute de tăcere cavou, unul întreabă în șoaptă: „Cam câte gagici crezi că au fost în el?“.
14 iunie: Mie mi se pare că Grindeanu e fix ca ăla care a luat din greșeală antidepresive pentru diaree. Tot face pe el, dar nu-i mai pasă.
1 iulie: Cumpăr măsline de la un țăran din Muntenegru, care le vinde la poarta lui, făcute în curtea lui, îmi explică pe degete cât costă, îi confirm cu degetele că am priceput, și mă întreabă, cred, ce sunt eu, îi spun, iar el zice „Aaa, Romania! Bine. Bine!“, iar eu îi răspund inteligent „Dobra. Dobra!“ și amândoi suntem mulțumiți că am mai stat la taclale, că uite ce mișto vorbim și înțelegem noi limbi străine.
4 august: Abia acum – cu majoritatea poporului plecată în concediu – bag seamă ce enervant eram pentru cei rămași la serviciu, când postam poze mișto din vacanța mea timpurie.
4 septembrie: Eu așa ceva nu înțeleg: vreo patru milioane de cetățeni au plecat din țară, la fiecare 7 minute o mai taie un român afară, populația îmbătrânește pe zi ce trece, mortalitatea bate natalitatea, dar aglomerația din trafic crește vizibil de la o lună la alta.
6 octombrie: Ulrich Schreiber, directorul festivalului de literatură de la Berlin, mă trage discret într-o parte și-mi spune ceva de magia FILIT, îmi arată încântat o poză pe mobil, pentru că tocmai s-a întâlnit la noi, așezându-se întâmplător la o masă, cu un vechi prieten, pe care nu-l mai văzuse demult, unul dintre marii scriitori ai lumii, Nuruddin Farah.
16 octombrie: Hai să privim lucrurile puțin la rece: cu ce-i mai brează decât o mulțime care stă la coadă la Sfânta Paraschiva o altă mulțime care stă la coadă, la omor, o zi întreagă, pentru a-și cumpăra ultimul model de iPhone, bilete la Steaua-Dinamo sau la concertul unei formații obosite care cântă pe un stadion românesc în final de carieră? De ce mulțimea pelerinilor e considerată nașpa, idioată, iar mulțimea isterizată de iPhone, de meciuri de fotbal sau de concerte în aer liber e cool?
24 octombrie: La o țigară în fața hotelului meu din Stockholm, mă gândesc că oamenii ăștia trebuie să fi inventat fularul. Practic, nu trece un om fără fular.
23 noiembrie: Am auzit de la o colegă de serviciu zicerea lunii: De când aștept autobuzul în stație, au trecut două avioane. Ceea ce spune totul despre transportul nostru public.
24 decembrie: Există câteva obiceiuri bizare la români despre care nu mă pot dumiri dacă provin din comunism ori țin de fibra noastră ancestrală. Unul dintre acestea e că, înainte de Sărbători, dispar banii mărunți de pe piață. Toată lumea îi ține cu disperare pentru colindători. Până și automatul parcării de la mall se oprește să mai dea rest, vrea suma exactă, altfel nici nu stă de vorbă cu tine. Vreo jumătate de oră m-am învârtit să-mi schimbe cineva o bancnotă de cinci lei, ca să pot plăti parcarea de trei lei. La informații, la cafenea, la magazine de fițe, la standuri de pe hol, la farmacie, la trecători, toți mă priveau fie ca pe un nebun, răspunzându-mi sec: „Mărunt?! Nu, n-avem“, fie ca pe-un sărman: „Vai, săracu’, ai rămas fără mărunt de Sărbători, te-aș ajuta, mi-e milă de tine, da’ mai milă mi-e de mine!“. Am vrut să cumpăr chestii mărunte, ca să primesc mărunt, dar de fiecare dată vânză-
torul se uita bănuitor la mine, îmi dădea de înțeles că s-a prins de șmecheria mea, că nu-i trag eu țeapă de mărunt așa ușor și mă întreba: „Da’ mărunt aveți?! Că n-am cum să vă servesc“. În fine, până la urmă am găsit un leu în fundul rucsacului meu, între timp parcarea s-a făcut șase lei, și-am scăpat.