Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. Acum o sută de ani, în timpul Primului Război Mondial, s-a realizat unirea provinciilor românești cu Vechiul Regat. Unirea, mai bine zis unirile, s-au realizat în etape, din primăvară, prima dintre ele fiind cea cu Basarabia, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, urmată de cea a Bucovinei (15/ 28 noiembrie) și încheiată cu cea a Transilvaniei (1 decembrie). 1918 este, în mod clar, un moment fondator, ceea ce imprimă Centenarului un caracter festiv. Pe de altă parte, 2018 trebuie să fie și un moment în care să ne cunoaștem mai bine și să ne evaluăm. Pentru că acest moment fondator a fost – și este în continuare – unul mitizat și mitologizat, în special de istoriografia din perioada comunistă. De aceea am intrat în dialog cu istoricul Dorin Dobrincu, pentru a vedea cum s-a putut ajunge la această unire, la nivel intern, dar și internațional, și cum s-a petrecut construcția de stat a României Mari.
Cum știe toată lumea românească, Centenarul aflat azi pe buzele tuturor este cel al înfăptuirii Marii Uniri, „prin voință populară“. Dar cum s-a ajuns la acest pas?
Secolul XIX a fost marcat de apariția și ascensiunea naționalismului în Europa, pornind dinspre Vest și extinzându-se în Est. Pe continent s-au aflat în competiție două tipuri de naționalism. Unul pornea de la stat, dinspre un centru politic cu tradiție și care viza să uniformizeze societatea, să-i transforme pe locuitori în cetățeni, cu forța dacă era necesar, refuzând acceptarea existenței unor grupuri politice constituite pe baze etnice, regionale sau religioase. Exemplul clasic în această privință l-a oferit Franța. Celălalt tip de naționalism susținea că grupurile etnice care aveau în comun în mod special limba, dincolo de variațiile regionale, de dialecte, dar și istoria, folclorul, miturile ș.a.m.d. formau sau puteau să formeze națiuni (etnonațiuni/ națiuni etnoculturale). Pentru ilustrarea acestui model, exemplul oferit de regulă este Germania. Practic, toate popoarele din partea central-estică a continentului au adoptat această manieră de a înțelege și de a clădi națiunea. Cele două modele au fost în competiție între ele, după cum competiții au fost și în interiorul lor. Nici nu putea fi altfel, având în vedere ambiția naționaliștilor de a construi națiuni, comunități umane care aveau la bază o ideologie care nu prea admitea alte loialități. S-a și vorbit de altfel, nu fără temei, despre naționalism ca despre o religie seculară. Elitele românești – să le spunem așa convențional – din Moldova, Valahia, dar și cele de limbă română din Transilvania s-au îndreptat spre cel de-al doilea model în procesul de construcție a națiunii.
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX România era un stat mic în Europa de Sud-Est, care își câștigase recent independența și căuta să-și consolideze poziția pe plan internațional. Frica de Rusia, care îi luase în 1878 trei județe din sudul Basarabiei, (re)primite de Moldova în urma Congresului de la Paris (1856), dusese la apropierea României de Germania, Austro-Ungaria și Italia (1883), precum și la ridicarea unor fortificații în zone considerate strategice. În condițiile unei influențe franceze predominante, în anii care au precedat Primul Război Mondial opinia publică era în mai mare măsură în favoarea Antantei decât în cea a Centralilor, deși germanofilii erau destul de numeroși și influenți. Anterior, cei care mergeau cu gândul până la constituirea unui stat care să-i cuprindă pe toți etnicii români fuseseră extrem de puțini. Însă înaintea izbucnirii Primului Primul Război Mondial și la începutul acestuia, în perioada neutralității, numărul celor care militau pentru unitatea politică a românilor avea să crească. Disputele interne priveau alianțele politico-militare și implicit viitorul țării. Germanofilii considerau că locul României era alături de Puterile Centrale, în speță alături de Germania, singura în măsură să protejeze țara în fața unei Rusii autocratice și agresive, care în plus luase Basarabia cu un veac în urmă. De cealaltă parte, francofilii susțineau că țara trebuie să intre în război de partea Antantei, chiar dacă asta însemna alianța cu Rusia, pentru a obține teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, „perla coroanei“ fiind Transilvania.
După îndelungi negocieri, România a intrat în Primul Război Mondial în urma încheierii unui tratat de alianță cu puterile Antantei, la 4/ 17 august 1916, în care i se promiteau toate teritoriile locuite de români de dincolo de munți. Spre apus era vorba de punerea în aplicare a unui plan maximalist de expansiune teritorială. Desigur, aceasta însemnă renunțarea implicită la teritoriul vizat în est, Basarabia. Războiul nu a decurs însă așa cum își dorea România, căci trupele ei au suferit înfrângeri pe aproape toate fronturile, două treimi din țară au fost pierdute, inclusiv capitala, iar guvernul, Parlamentul, Casa Regală, ceea ce mai rămăsese din armată și o parte a populației civile s-au refugiat în Moldova, în noiembrie-decembrie 1916. Se luase în discuție chiar retragerea în Rusia. Luptele din vara anului 1917 au adus câteva victorii importante pentru români în Primul Război Mondial. Schimbările revoluționare din Rusia au avut un efect major și asupra României. Îndeosebi lovitura de stat bolșevică, cu încheierea armistițiului și apoi a păcii separate de către Rusia, a determinat practic guvernul de la Iași să facă același lucru.
Astăzi avem adeseori tendința de a vedea acest moment în evoluția noastră istorică drept rectiliniu, ca singurul rezultat posibil. Însă aceasta este o falsă imagine, teleologică, în fapt o capcană în receptarea istoriei. Drumul spre unire nu a fost nici drept, nici simplu. De aceea vă întreb: au fost și alte posibile soluții întrevăzute în acele momente?
Trecutul României a fost abordat de istorici mai ales din perspectivă națională. Perspectiva teleologică este vizibilă în scrierea istoriei României/ românilor în perioada interbelică și în perioada comunismului, mai ales în cea a comunismului național, cu prelungire în postcomunism. În ultimele decenii perspectivele critice, profesionale s-au înmulțit. Aceasta nu înseamnă că autorii respectivi nu ar avea sentimente patriotice, să spunem așa, ci doar că nu vor ca munca lor să fie o justificare permanentă a discursului oficial. Ei vor mai ales să chestioneze critic acest trecut, să recupereze și să explice faptele relevante, inclusiv pe cele incomode, de regulă trecute cu vederea în vulgata națională.
Astăzi pare de la sine înțeles – din perspectiva integrării unor extinse teritorii în România – că tot ceea ce s-a întâmplat în 1918 trebuia să se întâmple. Numai că nu era și obligatoriu. Putea să fie și altfel. Fără Primul Război Mondial, fără înfrângerea Rusiei mai întâi, apoi a Austro-Ungariei și aliaților acesteia nu aveau cum să aibă loc schimbările de graniță din 1918-1919. De altfel, basarabenii și-au dorit în 1917 ca regiunea lor, pe care măcar unii o vedeau ca pe o țară, să aibă un statut autonom într-o Rusie democratică. Puțini își imaginau atunci că era posibilă o existență independentă sau o unire cu România. Bucovinenii și ardelenii – mai ales aceștia din urmă – își doreau anterior o Austrie federală, în care criteriul naționalității să fie determinant. Românii ar fi avut statut egal cu austro-germanii, maghiarii și cu celelalte grupuri etnoculturale mari din Imperiu. De altfel, au existat în epocă și idei în sensul integrării României în Austria, într-un sistem federal, care ar fi făcut posibilă o rezistență cu șanse de reușită în fața unei Rusii prea puternice. Prăbușirea Austro-Ungariei s-a produs într-un interval temporal restrâns, mai precis în toamna lui 1918, în condițiile nemulțumirilor pe care populația ajunsese să le exprime ca urmare a privațiunilor la care era supusă de ani de zile. Însă, în linii mari – și în pofida unor interpretări post-factum –, cetățenii austro-ungari au fost mai degrabă loiali în timpul războiului. Soluțiile alternative radicale – din perspectiva antebelică – au început să aibă susținere solidă tocmai la finalul războiului, și nu doar la periferie, ci chiar în centrele celor două părți componente ale Imperiului, care în scurt aveau să ducă dispariția acestuia, după secole în care modelase în diverse feluri centrul continentului.
Dacă ne referim la Vechiul Regat, care era atitudinea populației, dar și a elitelor (politice, economice, intelectuale), față de ideea Unirii? Cât era ideal?
Unirea era considerată posibilă de o parte a elitei politice și intelectuale din Vechiul Regat, iar aceasta a și susținut intrarea României în război de partea Antantei în august 1916. Cum am amintit deja, erau și segmente importante care credeau altceva atunci. Faptul că primii au câștigat în cele din urmă nu înseamnă că era obligatoriu să se întâmple așa. Mai degrabă la sfârșitul anului 1917 și în cea mai mare parte a anului 1918 situația părea să aibă un alt deznodământ. Se părea că Puterile Centrale aveau să câștige războiul.
Din datele disponibile reiese că locuitorii Vechiului Regat erau la fel de sătui de război ca și alții din diferite țări ale Europei. Faptul este explicabil dacă avem în vedere numeroasele victime, distrugerile și mizeria provocate de război, de lipsa perspectivelor la sfârșitul anului 1917 și la începutul anului 1918. Oamenii își doreau pace, reîntoarcerea la rosturile lor, refacerea gospodăriilor, obținerea pământului promis de rege și de guvern în primăvara anului 1917, mai multe drepturi. Nu întâmplător, generalul Alexandru Averescu, cel care a semnat preliminariile păcii de la Buftea, în februarie 1918, după ce în vara precedentă obținuse victoria de la Mărăști, avea să devină foarte popular între români imediat după război. Desigur, extinderea statului – atingerea în cele din urmă a obiectivelor pentru care țara intrase în război – părea să dea satisfacție oamenilor care înduraseră atâtea de-a lungul conflictului.
Dar în Basarabia, Bucovina și Transilvania care era starea de spirit? Cum arătau de fapt aceste teritorii?
În evaluarea a ceea ce s-a întâmplat în 1918 trebuie să ținem cont și de factorul etno-cultural, dar nu doar de acesta. Basarabia, Bucovina și Transilvania erau teritorii cu o individualitate aparte. Ele aveau o istorie diferită, nu integral, firește, dar totuși diferită de cea a României.
O mare parte a Basarabiei fusese parte a Țării Moldovei până la 1812, iar celelalte părți făcuseră parte din aceasta în secolele XIV-XVI sau până la 1711. Ca regiune, Basarabia a fost însă o construcție a Imperiului rus, anterior sub acest nume fiind cunoscut doar teritoriul din sud al interfluviului pruto-nistrean. Statisticile rusești disponibile arată pentru cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, în pofida problemelor de metodă, o majoritate moldovenească, care se diminuează spre finalul veacului. Potrivit recensământului rusesc din 1897, moldovenii reprezentau 47,6% din totalul populației regiunii, ucrainenii 19,6%, evreii 11,8%, rușii 5,3%, bulgarii 3,1%, germanii 2,9%, găgăuzii 0,6%. Moldovenii erau concentrați mai ales în centrul regiunii și trăiau îndeosebi în sate. Unele dintre celelalte grupuri etnice locuiau compact în anumite zone rurale (ucrainenii, bulgarii, germanii, găgăuzii), în vreme ce altele erau majoritar urbane (evreii și rușii). Moldo-românii nu au avut practic reprezentare politică până în timpul Primului Război Mondial, aveau o elită slabă și din punct de vedere numeric, și organizatoric, presa era într-un stadiu incipient, supusă cenzurii, asociațiile culturale asemenea, educația se făcea în limba rusă, care deținea practic monopolul și în Biserică.
Bucovina fusese și ea parte a Moldovei până la 1775, ba chiar în partea ei sudică fusese centrul statului est-carpatic. Ca regiune, așa cum mental încă mai este cunoscută în România sau în Ucraina, Bucovina a fost o construcție austriacă. Un teritoriu distinct cu acest nume nu existase în interiorul Moldovei. Regiunea avea o populație puternic mixată. După ce avuseseră majoritatea vreme îndelungată, românii s-au văzut surclasați de ucraineni la recensământul din 1910 (criteriul avut în vedere era cel al limbii). Ucrainenii aveau 38,4%, românii 34,4%, germanii 21,2% (mai mult de jumătate erau evrei de limbă germană), polonezii 4,4%, maghiarii 1,3%. În vreme ce românii erau majoritari în sudul regiunii, ucrainenii aveau majoritatea în nordul acesteia. În privința românilor, în secolul al XIX-lea s-a constituit o elită care își asuma identitatea românească, era bine reprezentată la nivelul regiunii, era constituită în mai multe partide politice, participa la treburile regiunii, trimitea reprezentanți în Parlamentul de la Viena, exista o politică școlară coerentă, iar universitatea de limbă germană din Cernăuți oferea un început de manifestare permisiv pentru grupurile etnice, inclusiv pentru români.
Teritoriile de dincolo de munți, astăzi denumite generic Transilvania, din motive mai degrabă didactice, aveau o istorie legată mai ales de Ungaria și de Imperiul Habsburgic. Chiar și în perioada Principatului autonom, Transilvania fusese o țară de cultură politică maghiară, evident populată de români – care, după unele surse, deja în secolul XVII reprezentau majoritatea populației, însă nu una zdrobitoare –, maghiari, germani etc. Potrivit unor date care au la bază recensământul din 1910 – unde limba a fost criteriul principal în baza căruia se poate parțial determina etnicitatea – românii reprezentau atunci în Ardeal 53,74%, maghiarii 31,6% (aici intrau și evreii de limbă și cultură maghiară), germanii 10,73%. Românii locuiau mai ales în sate, în orașe ei având un procent redus, în schimb maghiarii și evreii aveau aici o suprareprezentare, la fel ca germanii în mai multe dintre orașele aflate în sudul regiunii. Populația românească avea o conștiință identitară puternică, susținută de o relativ densă rețea de școli confesionale (ale bisericilor greco-catolică și ortodoxă) și asociații culturale, de o presă puternică, de o formațiune politică (Partidul Național Român), de un sistem economic în curs de modernizare. Banatul era o construcție regională austriacă, după 1716, după o lungă perioadă în care teritoriul fusese parte a Imperiului Otoman, iar anterior a Regatului Ungariei. Conform recensământului din 1910, nici unul dintre grupurile etnice nu avea o majoritate absolută: românii erau 37,42%, germanii 24,50%, sârbii 17,97%, maghiarii 15,31%. Maramureșul istoric era locuit preponderent de români doar la sud de Tisa, cvasiexclusiv în sate, în partea de nord majoritari fiind rutenii, iar în vest mai degrabă maghiarii. Crișana nu a existat ca regiune istorică, aceasta fiind practic o invenție românească pentru a desemna „părțile ungurești“ sau Partiumul; aici românii aveau o majoritate în anumite zone rurale, nu însă în orașele principale.
În pofida declarațiilor de la sfârșitul Primului Război Mondial, decuparea teritorială nu a ținut cont decât în anumite locuri de criteriul etnic, în altele invocându-se dreptul istoric. Românii au invocat dreptul istoric și etnic în cazul Basarabiei, cel istoric în cazul Bucovinei și cel etnic în privința Transilvaniei. De asemenea, au contat și chestiunile strategice în câteva locuri, îndeosebi în delimitarea graniței cu Ungaria, dar și cu Iugoslavia.
Evaluarea stării de spirit a populației dintr-un anumit segment temporal reprezintă o provocare metodologică. În orice caz, pentru a ne putea pronunța asupra acestui subiect cred că am avea nevoie de studii punctuale eliberate de unionismul de manual. Prin relectura surselor disponibile, prin scoaterea la lumină a altora vom câștiga fără îndoială în cunoașterea acestui subiect.
Dincolo de problema finalismului în istorie au existat și probleme propriu-zise în realizarea Unirii. Care au fost cele mai importante dintre ele?
Problemele erau date de contextul internațional, dar și de cel intern, atât în România, cât și în fiecare dintre teritoriile avute în vedere. Afirm de la început că, fără existența unui context favorabil, aceste uniri cu România nu ar fi avut loc. De asemenea, fără voința unor grupuri conștiente de sine și/ sau interesate nu s-ar fi produs aceste schimbări de atitudine și teritoriale.
La o sută de ani de la petrecerea evenimentelor cred că e dezirabil să discutăm și despre lucrurile care fie au fost trecute cu vederea, fie au fost interpretate dintr-o perspectivă convenabilă. Spre exemplu, deciziile de unire de la Chișinău (27 martie/ 9 aprilie 1918), Cernăuți (15/ 28 noiembrie 1918) și Alba Iulia (18 noiembrie/ 1 decembrie 1918) au fost luate de adunări constituite pe baza unui sistem care îi avantaja din start pe etnicii români; de altfel, în cel din urmă loc au fost prezenți numai români. În primele două orașe deciziile s-au luat în condițiile prezenței trupelor române, ba chiar în cel dintâi cu prim-ministrul de la Iași aflat într-o sală alăturată celei în care se exercita votul. Nu a existat un referendum derulat după reguli de altfel cunoscute în epocă, deși în special în cazul adunării de la Alba Iulia s-a încercat inducerea ideii că aceasta ar fi avut valoarea unei consultări de acest tip. Nu putem ști care ar fi fost rezultatele unor referendumuri la care ar fi participat toată populația regiunilor respective. Am putea face doar aprecieri, dar nu cred că e rostul lor aici.
Două dintre regiunile care s-au unit cu România, mă refer la Basarabia și Transilvania, și-au luat măsuri de precauție în momentul unirii. Și anume, au pus condiții. Basarabia a renunțat formal la ele la sfârșitul lunii noiembrie 1918, odată cu încetarea activității Sfatului Țării, nu fără presiuni din partea centrului. Tot în urma unor jocuri de putere ale centrului și-a încetat activitatea Consiliul Dirigent din Transilvania, în aprilie 1920. Bucureștiul a impus perspectiva centralistă și în noile teritorii, potrivit unui model care fusese adoptat – nu fără o contestare puternică – încă de la constituirea statului român. Bucovina nu a pus condiții la unire, dar exista un curent politic care voia păstrarea unor atribuții mai largi pentru regiune. Perspectivele asupra modului în care urma să arate statul extins – numit și România Mare în perioada interbelică – erau departe de a fi omogene. Practicile centrului au nemulțumit de altfel elitele locale, care s-au considerat marginalizate de cele din Vechiul Regat, uneori inclusiv în privința administrării propriilor regiuni.
Ce rol a avut monarhia română în acest proces?
România era din 1866 un stat constituțional, în care regele avea un rol, este adevărat că unul foarte important. Carol I dorise în 1914 intrarea în război de partea Centralilor, dar s-a conformat opiniei majoritare în Consiliul de Coroană, care era pentru neutralitate. Regele Ferdinand a mers pe valul proantantist în 1916 și s-a pronunțat pentru rămânerea în Moldova atunci când se propunea retragerea în Rusia. Alături de el, poate chiar mai mult, s-a afirmat regina Maria, ajutată de personalitatea sa puternică și de un abil joc de „scenă“. Casa Regală a susținut ceea ce susținea opinia publică majoritară. În decembrie 1918 regele a emis decretele prin care Basarabia, Bucovina și Transilvania (generic) deveneau parte a României. Însă mai important cred că a fost rolul oamenilor politici ai momentului. De altfel, în România anului 1918 s-au aflat la putere atât liberalii, cât și conservatorii (inclusiv conservator-democrații). De asemenea, oamenii politici din noile regiuni au avut un rol, acesta depinzând de forța lor și a grupurilor cărora le aparțineau.
Care considerați dumneavoastră, din poziția de istoric și de intelectual public, că ar fi astăzi pentru români importanța Centenarului?
Anul 1918 a fost unul deosebit de important pentru România, a fost unul din momentele considerate fondatoare. Modul în care s-au produs evenimentele propriu-zise lasă loc de discuții și ar fi anormal să nu fie așa. Mai important mi se pare însă, și o spun tot din perspectivă istorică, ceea ce s-a întâmplat după aceea. Pentru că s-a discutat în perioada interbelică, cum se discutase și mai înainte, cum se discută și acum, despre ce fel de stat trebuia să fie România, despre raporturile dintre centru și regiuni, dintre majoritate și minorități; de asemenea, s-a vorbit mult despre drept și dreptate ș.a.m.d. Nu îmi dau seama cât învață oamenii din trecut, însă găsesc că este necesar să știm ceva mai mult și oricum mai profund despre ceea ce s-a întâmplat cu această țară acum o sută de ani, dar și de atunci încoace.
1 Trackback