„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei, de Orlando Figes, traducere de Lucia Popovici, care va apărea în curând în colecția „Historia“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
După cum știu cititorii romanului Război și pace, războiul din 1812 a fost o cumpănă vitală în cultura aristocrației ruse. A fost un război de eliberare națională din imperiul intelectual al francezilor – un moment în care nobili precum familiile Rostov și Bolkonski s-au chinuit să se desprindă de convențiile străine ale societății lor și au început o viață nouă, după principii rusești. Această metamorfoză nu a fost una simplă (și s-a produs mult mai lent decât în romanul lui Tolstoi, unde nobilii își redescoperă aproape peste noapte tradițiile naționale uitate). Deși vocile antifranceze deveniseră destul de puternice în primul deceniu al secolului al XIX-lea, aristocrația era cufundată încă în cultura țării cu care era în război. Saloanele din Sankt-Petersburg erau pline cu tineri admiratori ai lui Bonaparte, ca Pierre Bezuhov din Război și pace. Cel mai rafinat grup era cercul contelui Rumianțev și al lui Caulaincourt, ambasadorul francez la Sankt-Petersburg, cerc frecventat și de Hélène a lui Tolstoi. „Și cum vrei să luptăm noi împotriva francezilor?“, întreabă contele Rastopcin, guvernatorul Moscovei, în Război și pace. „Crezi că putem noi mobiliza oameni împotriva învățătorilor și idolilor noștri? Uitați-vă la tineretul nostru, uitați-vă la cucoanele noastre. Zeii noștri sunt francezii, împărăția cerului e pentru noi Parisul.“ Totuși, chiar și în aceste cercuri, invazia lui Napoleon era privită cu oroare, iar aversiunea lor față de tot ce era francez a constituit baza unei renașteri ruse în viață și în artă.
În climatul patriotic al anului 1812, folosirea limbii franceze nu era văzută cu ochi buni în saloanele din Sankt-Petersburg – iar pe străzi era chiar periculoasă. Romanul lui Tolstoi surprinde de minune spiritul acelei perioade, când nobilii, care fuseseră educați să vorbească și să gândească în franceză, se chinuiau să poarte o conversație în limba lor maternă. Într-un cerc s-a hotărât interzicerea folosirii limbii franceze și impunerea un forfait pentru cei care se abăteau de la regulă. Singura problemă era că nimeni nu știa cuvântul rusesc pentru forfait – nici nu exista vreunul –, așa că oamenii trebuiau să strige forfaiture. Acest naționalism lingvistic nu era câtuși de puțin nou. Amiralul Șișkov, la un moment dat ministru al Educației Publice, plasase apărarea limbii ruse în centrul campaniei sale împotriva francezilor încă din 1803. Era implicat într-o dispută de lungă durată cu adepții lui Karamzin, în care ataca expresiile franceze ale stilului lor de salon și-și dorea ca rusa literară să revină la rădăcinile ei arhaice, slavona bisericească. Pentru Șișkov, influența limbii franceze era vinovată pentru declinul religiei ortodoxe și al vechiului cod moral patriarhal: stilul de viață rus era subminat de o invazie culturală din Vest.
Reputația lui Șișkov a început să crească fulgerător după 1812. Cartofor bine-cunoscut, era un oaspete frecvent al caselor distinse din Sankt-Petersburg, iar între partidele de vingt-et-un propovăduia virtuțile limbii ruse. Printre gazdele sale, avea statutul de „înțelept național“ și (poate, pe de o parte, pentru că îi erau datoare la jocurile de noroc) îl plăteau să le instruiască fiii. A devenit o adevărată modă pentru fiii nobililor să învețe să citească și să scrie în limba lor maternă. Dmitri Șeremetev, fiul rămas orfan al lui Nikolai Petrovici și al Praskoviei, a studiat vreme de trei ani gramatica rusă și chiar retorică în adolescență, în anii 1810 – la fel de mult timp cât învățase limba franceză. Dată fiind lipsa textelor rusești, copiii au învățat să citească din Scripturi – într-adevăr, la fel ca Pușkin, erau adesea învățați să citească de către diacon sau de un preot local. Față de băieți, era mai puțin probabil ca fetele să fie învățate scrierea rusă. Spre deosebire de frații lor, care urmau să devină ofițeri în armată sau moșieri, ele nu aveau să aibă prea mult de-a face cu negustorii sau cu șerbii și, de aceea, nu prea era nevoie să citească sau să scrie în limba lor maternă. Dar în provincii exista o tendință tot mai mare ca atât femeile, cât și bărbații să învețe limba rusă. Mama lui Tolstoi, Maria Volkonski, stăpânea de minune rusa literară și chiar scria poezii în limba maternă. Fără această creștere a numărului de cititori în limba rusă, renașterea literară a secolului al XIX-lea ar fi fost de neconceput. Înainte, clasele educate din Rusia citeau preponderent literatură străină.
În secolul al XVIII-lea, utilizarea limbilor franceză și rusă demarcase două sfere cu totul separate: franceza era sfera gândirii și a sentimentelor, iar rusa era sfera vieții de zi cu zi. Exista o limbă (franceza sau rusa galicizată „de salon“) pentru literatură și alta (vorbirea obișnuită a țărănimii, care nu era departe de graiul negustorilor și al clerului) pentru viața de zi cu zi. Existau convenții stricte pentru folosirea limbilor. De exemplu, un nobil trebuia să-i scrie țarului în rusă și ar fi părut o lipsă de respect să-i scrie în franceză; dar discuta întotdeauna cu țarul în franceză, ca și cu alți nobili. Pe de altă parte, femeile trebuiau să scrie în franceză, nu doar în corespondența cu suveranul, ci cu toți oficialii, fiindcă aceasta era limba societății rafinate; dacă ar fi folosit expresii rusești, aceasta ar fi fost considerată o nerușinare crasă. Totuși, în corespondența privată existau puține reguli bine stabilite, iar până la sfârșitul secolului al XVIII-lea aristocrația devenise bilingvă, încât trecea cu ușurință și imperceptibil de la rusă la franceză și înapoi la rusă. Scrisorile de circa o pagină puteau avea și douăsprezece astfel de treceri dintr-o limbă în alta, uneori chiar în mijlocul frazei, nefiind determinate de schimbarea subiectului.
AUTORUL
Orlando Figes este profesor de istorie la Colegiul Birkbeck, Universitatea din Londra. Este autorul a numeroase cărți despre istoria Rusiei, printre care se numără: The Whisperers: Private Life in Stalin’s Russia (2008) și Just Send Me Word: A True Story of Love and Survival in the Gulag (2012). Cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi.
CARTEA
Dansul Natașei este o cuprinzătoare istorie culturală a Rusiei în perioada ce începe cu construirea Sankt-Petersburgului, sub domnia lui Petru cel Mare, și sfârșește cu anii regimului sovietic. Luându-și titlul de la o scenă simbolică din Război și pace, în care tânăra contesă Natașa Rostova dansează intuitiv un dans țărănesc, volumul explorează tensiunile dintre componenta europeană și cea populară ale culturii ruse și examinează modul în care artiștii, scriitorii și gânditorii ruși au exprimat mitul „sufletului rus“ și ideea specificului rusesc. În același timp, Figes îmbină reflecția asupra unor capodopere ale culturii ruse „înalte“ cu cea asupra țesăturilor țărănești, cântecelor populare, icoanelor și datinilor, pentru a dezvălui un specific rusesc complex și contradictoriu.