Vă scriu de la Madrid, chiar din oraș. Am o bursă aici, la Escuela de Escritores (parte a unui frumos proiect european pe nume CELA).
Se pare că spaniolii, în adorabila lor naivitate, cred că se mai poate scoate, totuși, un scriitor din mine, dacă nu chiar un profesor pentru scriitori. Îi las să se iluzioneze. Chiar când scriu aceste rânduri văd o reclamă foarte luminoasă, care incendiază noaptea madrilenă, înspre cer, încolo: A te iluziona e un lux. Le dau spaniolilor dreptul la acest lux.
Locuiesc în La Residencia de Estudiantes. Un fel de cămin studențesc, doar că nu seamănă cu căminele noastre studențești. Au mai locuit pe aici și Lorca, Dalí sau Buñuel, dragul de el. Vă ofer această informație ca să vă dați seama cât de mult a decăzut și cultura în mileniul al III-lea. Căci iată-mă, direct din mahalaua bucureșteană a Teilor, tocmai aici, pe Calle del Pinar 21. Aici s-a ajuns! Halal.
Beau cafele fără lapte și constat că vorbesc o splendidă spaniolă deprinsă în timpul vizionării îndrăgitelor telenovele Esmeralda, Leonela și Inimă sălbatică. Dimineața citesc presa spaniolă, dar și cea internațională (în mod curios, ziarele lumii continuă să existe, nu e ca la noi, la România).
Mă cunoașteți de ani de zile, din acest colț de gazetă: îmi place această călătorie printre știrile lumii. Mă grăbesc spre paginile de cultură.
În paginile de cultură, editori respectabili, cât se poate de septuagenari (aici e și speranța de viață mai mare), reclamă că nu mai citesc tinerii. Nici ei nu știu ce să se mai facă. Of.
Am colegi din toată America Latină (din Venezuela până în Bolivia și Mexic). Când nu mă mai ajută spaniola din telenovele, începem să vorbim în poezie, căci poezia e singurul limbaj universal pe care îl știu. Sunt fericit să constat că latino-americanii sunt la curent cu evoluția poeziei Anei Blandiana.
Colegii spanioli, însă, poeți și ei, nu au cuvinte de laudă cu privire la întrecerile poetice din țara domnului lor Cervantes. Iată, peste tot e la fel, de parcă am trăi într-o pagină din Ecleziastul. E greu să te întreci literar, îndeosebi în poezie.
Sunt invitat să particip la o șuetă de-a lor, unde se citesc poeme în toate limbile timpului nostru (inclusiv în olandeză). Le zic vreo două de-ale mele, una din Havana și una din Moscova. Iar după câteva cervecite deja i-am adus la zi cu toată opera mea de tinerețe, strânsă sub frumosul titlu Toată poezia lumii. Se pare că cervecitele îmi îmbunătățesc brusc spaniola, fiindcă deja recit ca Păunescu. Facem din Verguenza Ajena, căci așa se numește superba ocazie care ni se oferă, un cenaclu în toată regula. Aprindem flacăra – am putea spune.
Poeții spanioli urcă și ei pe scenă, știu să citească, sunt dedulciți la spectacol, nu e rău, nu e rău deloc. De fapt, e tot mai bine.
Apoi ne înghit nopțile din Madrid. Nopțile din Madrid sunt lungi, dacă nu eterne. Se pleacă mereu mai departe, întotdeauna către o altă destinație. Ne simțim ca Don Quijote în căutarea cervecitei perfecte. Mergem spre perfecțiune.
În lumea literară de limbă spaniolă, poeții o duc tot ca la noi. La o mie de exemplare vândute se cheamă că sunt deja consacrați. Prozatorii se îndeletnicesc tot cu romane, iar proza scurtă e surghiunită și pe aceste plaiuri. Despre dramaturgie nici nu mai am curaj să întreb.
Mă grăbesc să închei, în zori trec iar porțile Escuelei. Învăț carte (sau, mai exact, cum se scrie o carte – mi-ar fi prins bine înainte să fi publicat deja opt, dar acum ce să mai fac?) într-o sală care poartă numele lui Aureliano Buendia.
Pe tavan sunt peștișorii de aur ai colonelului. Nu știu cum să vă explic, dar ei sunt. Plutesc acolo, dincolo de realitate, dincolo de magie.
Un comentariu
Daca mi-au placut cartile tale si inainte de a fi scolit, abia le astept pe cele care vor urma 🙂