Se împlinește un an de când scriitorul Dan Lungu a candidat pe listele USR în Parlamentul României, iar săptămâna trecută a făcut anunțul surprinzător că se înscrie în cursa pentru șefia Uniunii Scriitorilor din România, o asociație profesională măcinată de conflicte interne care s-au transferat în sălile de judecată. În interviul acordat „Suplimentului de cultură“, Dan Lungu a identificat principalele probleme cu care se confruntă sectorul cultural din punct de vedere administrativ și legislativ și trage un semnal de alarmă cu privire la lipsa de direcție în privința unei strategii culturale a orașului Iași.
Candidat la șefia Uniunii Scriitorilor, în vreme ce toți ochii sunt ațintiți spre activitatea din Parlament. Cum v-ați decis să faceți acest pas?
Nu-mi place deloc direcția în care a luat-o Uniunea Scriitorilor în ultimii ani. Valurile de excluderi și de demisii sau scandalurile legate de premii i-au făcut praf imaginea. Candidez pentru a pune capăt șirului de scandaluri și conflicte din ultimii ani. Vreau să deschid un canal de comunicare cu toți cei excluși, precum și cu cei care și-au dat demisia în semn de solidaritate cu aceștia. Vreau o Uniune armonioasă, echilibrată financiar, concentrată pe proiecte culturale și pe rezolvarea problemelor sociale și medicale ale membrilor aflați în dificultate, pe promovarea cititului și întărirea imaginii scriitorului. Candidez pentru a convinge tinerii scriitori talentați să intre în uniune (momentan e îmbătrânită, total neatractivă pentru cei din zona cea mai efervescentă a literaturii) și pentru a propune o serie de proiecte noi – rezidențe de creație interconectate la nivel european, burse de creație, un fond de mobilitate ș.a. Nu e puțin lucru, dar e realizabil.
V-ați asumat candidatura la șefia Uniunii Scriitorilor după intrarea în politică. Cum priveați înainte de a intra în Senat șefii USR cu mandat de parlamentar?
Nu-mi puneam în mod deosebit problema, mă gândeam doar că e o poziție din care pot ajuta Uniunea. Singurul șef de la Uniune cu mandat de parlamentar în ultimii ani este Varujan Vosganian. Nu am de unde să știu cu precizie ce a făcut din această poziție pentru breasla noastră, fiindcă atunci când vorbim de lobby lucrurile nu-s neapărat publice, dar, privindu-l din perspectivă literară, a dat un roman splendid, Cartea șoaptelor, cu care a îmbogățit literatura română.
Ați câștigat un mandat de senator, dar multă lume se întreabă ce pârghii reale are un parlamentar de opoziție să schimbe ceva, indiferent de bunele intenții…
Pentru cineva care tocmai intră în politică, opoziția e o ucenicie foarte bună. Nu numai că deprinzi în detaliu chestiuni de tehnică legislativă sau îți exersezi ochiul critic pe slăbiciunile unei legi, ale unui proiect, dar ești ferit și de o anumită beție a puterii, care la acest nivel poate face ravagii, indiferent de competențe. Poți face multe lucruri, nespectaculoase, dar importante, de la amendamente și propuneri legislative la interpelări și întrebări. În opoziție fiind, nu poți trece legi importante inițiate de tine, dar poți contribui la îmbunătățirea altora și poți monitoriza politicile guvernului în domeniul tău de competență. Frustrarea este în altă parte. Când vii de pe poziția de manager, unde ai putere de decizie, ești obișnuit să vezi cum lucrurile se înfăptuiesc sub ochii tăi, or aici totul se derulează mult mai lent, iar deciziile se negociază uneori îndelung, iar alteori se amână sau pur și simplu nu se mai iau. De asemenea, e frustrant să vezi că unii vorbesc mult și prost pe chestiuni la care nu se pricep, așa că ai nevoie de multă răbdare și diplomație.
Prioritățile culturale în materie legislativă nu reprezintă în mod necesar o prioritate a actualului Parlament, unde se trec la foc automat Legile Justiției. Ce se întâmplă în Comisia pentru Cultură, din care faceți parte?
Printre parlamentari și în general printre oamenii politici, temele culturale nu sunt prea populare, din mai multe motive. În primul rând, nu aduc voturi, așa cum aduc asfaltul sau canalizarea. Apoi profesiile culturale nu au sindicate puternice, nu pot organiza demonstrații care să pună în dificultate puterea. Efectele negative ale politicilor culturale se văd abia într-un timp îndepărtat, așa că pot fi ignorate fără a plăti prea scump. Doar atunci când cultura e codificată în termenii identității naționale mai apare câte un frison de interes printre politicienii puterii, dar nici acesta nu ține prea mult, doar așa, în anul centenar. În fine, eu mi-am asumat din capul locului această postură delicată și cumva mai puțin vizibilă, de parlamentar interesat prioritar de treburile culturii. Am ajuns în Comisia de cultură a Senatului fiindcă mi-am dorit, și nu ca exil derivat din algoritmul împărțirii locurilor. Inițiativele mele legislative, ca și interpelările sau declarațiile politice vizează cu prioritate chestiuni culturale. Am făcut propuneri de schimbări legislative pe Legea privind managementul în instituțiile publice de cultură și Legea privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activități nonprofit de interes general și nenumărate interpelări și întrebări pe subiecte culturale, nu are rost să le înșir, cine e curios le găsește pe site-ul meu. Atunci când mi-au fost semnalate abuzuri din zona culturii, nu am ezitat să fac declarații politice sau interpelări de la tribuna Senatului: cum a fost în cazul evaluării îndoielnice a scriitorului Adrian Alui Gheorghe în calitate de director al bibliotecii „G.T. Kirileanu“ la Piatra Neamț sau al incredibilului șir de gafe și abuzuri în destituirea doamnei Dorina Lazăr de la conducerea Teatrului Odeon. În primul caz, mi s-a reproșat că dl Alui Gheorghe a făcut parte din Comisia de monitorizare și excluderi a Uniunii Scriitorilor din România, care la rândul ei a făcut fapte nu tocmai nobile și că nu merita apărat. Eu cred că abuzurile trebuie sancționate în sine, nu când subiect al abuzului e o persoană sau alta. Împotriva excluderilor din Uniunea Scriitorilor m-am pronunțat când a fost cazul, chiar am inițiat, alături de Radu Vancu, o scrisoare de protest împotriva lor. Încerc să fiu o persoană echilibrată, să nu judec resentimentar. Apoi, încerc să fiu pentru scriitori, pentru oameni de cultură în general, un sprijin, o voce care le apără interesele.
Văzând ceea ce s-a întâmplat în ultimul an cu Ministerul Culturii, pare că suntem la un minim istoric privind interesul unei puteri față de acest sector, singura reușită „notabilă“ în ultimul an fiind adăugarea sintagmei „Identitate Națională“ în coada denumirii instituției. Unde sunt principalele vulnerabilități?
Vrând-nevrând, m-am deprins să privesc sistemul cultural în întregul său și să văd punctele slabe. Avem câteva verigi foarte fragile. Una e cultura vie. Nu există o viziune coerentă în privința asta, nu avem o politică de susținere a tinerilor sau mai puțin tinerilor creatori. Banii pentru cultură se duc în cea mai bună parte către instituțiile de stat și se folosesc în măsură excesivă pentru funcționare. Instituțiile culturale de stat, cu excepțiile de rigoare, nu excelează la capitolele inovare și prospețime. Nu întotdeauna e vinovat managerul de asta, trebuie să luăm în considerare legislația încâlcită și lipsită de suplețe, birocrația stufoasă și nu în ultimul rând maniera de evaluare a activității. Așa cum arată acum lucrurile, politica își poate băga mult prea ușor coada în concursuri de ocupare și în evaluarea managementului. Așadar, cei mai mulți bani se duc în instituții greoaie, supuse unui control politic uneori discret, alteori agresiv. Mult prea puțini bani ajung către ONG-uri și către creatori independenți, iar maniera de distribuire nu e întotdeauna transparentă și competitivă. Finanțarea culturii independente la nivel local este cel mai adesea o tristețe: din comisiile de evaluare fac parte consilieri locali/ județeni fără expertiză în domeniu, iar artiștii independenți nu pot participa, deși legea o permite, finanțările mergând doar către ONG-uri sau PFA-uri. Nu mai vorbesc de proiectele culturale locale care se fac pe bază de cooperare și unde nu există nici un fel de evaluare a impactului. De fapt, e o regulă că evaluarea se face strict sub aspectul corectitudinii financiare și bifării activităților, fără nici un fel de grijă pentru calitate și impact. Lipsa de interes pentru cultura vie se poate vedea și la nivel instituțional: în toate județele există, de pildă, câte un Centru pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale, însă nu avem nimic dedicat culturii contemporane. Un Centru pentru încurajarea și promovarea culturii contemporane, de ce nu? Care să finanțeze exclusiv cultura vie. Tinerii creatori nu se bucură de nici o facilitate, de parcă vrem să scăpăm de ei, nu să-i încurajăm, de parcă sistemul cultural se hrănește exclusiv cu trecut. Oricât de glorios și strălucit e trecutul nostru cultural, o țară normală se ocupă și de contemporaneitate. Nu avem fonduri de mobilitate, rezidențe de creație, burse de creație, sistem de lecturi publice plătite ș.a.m.d., mecanisme de sprijin care în alte țări își fac treaba de ani buni. E pur și simplu anormal.
Ați inițiat, ca senator, o campanie de donare de cărți către bibliotecile din comunele din județul Iași. De unde interes pentru mediul rural, o zonă fără, să-i spunem, tracțiune electorală pentru USR?
Cultura din mediul rural este o altă verigă slabă. Satul a fost abandonat din acest punct de vedere. Nu există nici o strategie, nici un proiect coerent de revitalizare a vieții culturale sătești. Nu e vorba doar de păstrarea tradițiilor, ci de consum cultural minimal. Căminele culturale au trecut în subordinea primăriilor și nu mai există nici un control dacă se mai desfășoară activități culturale și, dacă da, de ce calitate. Unele s-au transformat în discoteci sau în cârciumi, altele au fost vândute și acum sunt depozite sau magazine. Am văzut și cămine culturale frumos renovate, dar prin care bate vântul. S-au câștigat niște bani pentru reabilitarea clădirii, dar ele sunt pustii. Ministerul Culturii s-a spălat pe mâini, plasând totul la nivel local. Consiliile județene nu au o strategie culturală a județului, cum ar fi normal, și nici vreo evidență a activităților. Puținii bani care se îndreaptă către cultură se duc mai degrabă clientelar. Primarii sunt bucuroși că au unde să-și mai angajeze câte o nepoată și un loc de închiriat pentru nunți, la cultură oricum nu prea se pricep. Am făcut o interpelare către prim-ministru, pentru a afla câte cămine culturale sunt în România. Am primit un răspuns absolut halucinant, nici guvernul și nici Ministerul Culturii habar n-au. Păi de unde să avem o strategie dacă noi nu știm nici măcar câte sunt?
La biblioteci există o evidență, dar cele mai multe nu au mai făcut achiziții de carte de ani buni și au probleme cu lemnele, cu frigul, cu igrasia, cu spațiul. Am făcut pe cabinetul parlamentar un proiect, „Până hăt de carte!“, prin care am adunat cărți din donații și le-am dus către bibliotecile sătești. Am dus aproape 1.700 de volume în șapte comune din județul Iași, ocazie cu care am vorbit cu bibliotecari, profesori, directori de cămine culturale, viceprimari și primari, am luat pulsul realității la fața locului. Aș fi vrut să vorbesc cu președinți de asociații sau fundații culturale, dar în cele șapte comune nu am găsit nici una. Proiectul nostru nu rezolvă problema, însă o conștientizează și deschide un canal de comunicare, e sursă de propuneri pentru schimbări legislative în domeniul culturii. Pentru mulți dintre cei cu care m-am întâlnit, prezența unui parlamentar care se interesează de chestiuni culturale a fost o mare surpriză. Bibliotecarii, profesorii și cei de la cămine culturale s-au bucurat, fiindcă, prin prezența unui reprezentant al Comisiei de cultură a Senatului României, le-au crescut acțiunile în fața autorităților locale, problemele lor se vor bucura de altă atenție pe plan local. Cu unii am rămas în dialog, cred că e foarte important să nu pierzi contactul cu viața reală, cea care se derulează la firul ierbii. Cu toții, chiar și primarii, resimt lipsa unui sprijin de specialitate, a unei strategii la nivel județean. În lipsa acestora, fac și ei cum se pricep, unii mai bine, alții mai rău, iar alții deloc.
După pierderea competiției în proiectul capitalelor europene ale culturii, administrația ieșeană pare să nu mai încerce nici măcar să salveze aparențele privind lipsa unei strategii culturale coerente. Ce-i lipsește Iașului pentru a deveni competitiv și poate chiar a produce bani din evenimente culturale?
După eșecul usturător la programul Capitală Europeană a Culturii, mi se pare că Iașul cultural nu-și revine. Nu se simt energii, nu există o viziune, bugetele s-au subțiat. Strategia culturală a municipiului, obligatorie pentru candidatură și adoptată de Consiliul Local, a rămas literă moartă, iar Consiliul Județean nu are nici până în ziua de azi o strategie culturală votată și bugetată. Faptul că din acel proiect ambițios cu care am participat la CEaC 2021 nu urmărim mai nimic arată că, într-adevăr și din păcate, nu meritam titlul. Desigur, se întâmplă și lucruri bune sau foarte bune, cum ar fi FILIT, FITPTI sau Hubrica, pentru a da câteva exemple, dar nu există o efervescență și nu avem o direcție. Nu știm cum vrem să arate Iașul cultural peste cinci, zece sau douăzeci de ani, nu avem un proiect. Proiectul care ar fi putut să canalizeze energiile post-eșec CEaC 2021 este sărbătorirea Centenarului, însă pe de o parte nu avem de-a face cu evenimente strict culturale, încărcătura istorică este dominantă, iar pe de altă parte avem un conflict între Primărie și Consiliul Județean, de unde rezultă două serii paralele de evenimente și o senzație de haos. Artiștii independenți și ONG-urile culturale nu se simt nici ei prea bine, și asta nu doar din pricina bugetelor mici alocate și a unei birocrații care îți taie avântul, ci și a noii revoluții fiscale care îi demotivează și pe cei mai vajnici. Dacă mai erau instituții culturale locale cu apetit pentru performanță, scăderea salariilor la nivelul managementului le va cuminți în scurt timp. Una peste alta, tabloul mi se pare sumbru.
1 Trackback