Asa incepe unul dintre romanele care se afla acum in librarii si despre care se vorbeste printre cititorii oarecum profesionisti ca despre o foarte buna carte de vacanta. Chiar si inainte de a ajunge la ea, de a o deschide si a incepe sa te cufunzi in povestea care iti asigura citeva zile de evaziune placuta – eu am citit-o intr-o seara si apoi in toata ziua urmatoare –, Bastarda Istanbulului are toate ingredientele de marketing care sa o faca dorita. Americanii se pricep la asta. Deci: este vorba despre o autoare turcoaica, tinara, recomandata de celalalt turc faimos in acest moment, Orhan Pamuk, o autoare care a scris aceasta carte in engleza – este de citiva ani profesoara la Universitatea din Arizona –, dar cunoscind foarte bine realitatile Istanbulului contemporan.
Despre Elif Shafak se pot citi mai multe pe site-ul ei, acolo unde se poate vedea si ca arata perfect european, ba chiar e blonda prin propria vointa, dar, in acelasi timp, intr-una din fotografii etaleaza o extrem de orientala bratara cu lanturi care se leaga de un inel. Un amanunt semnificativ, as zice, avind in vedere compozitia ei ca scriitoare si ca personaj, pina la urma. S-a nascut la Strasbourg – de dragul coincidentei putem spune si ca in interviuri spune deseori ca este puternic pro-UE, intr-o Turcie inca divizata in functie de aceasta optiune politica –, dar a trait in Spania, apoi s-a intors in Turcia si acum este in Statele Unite. Un prieten remarca acest parcurs biografic care acopera o geografie impresionanta, ca pe inca o explicatie pentru reusita ei ca autoare. S-ar putea sa fie si asta o explicatie, cu cit geografia pe care o acopera biografic un autor e mai cuprinzatoare, cu atit drumul spre un succes international e mai lin. Dar probabil nu e o regula.
Partea pitoreasca este tributara modelului Marquez
Reteta succesului turcoaicei Elif Shafak – pentru ca totusi as spune ca e vorba de o reteta – contine insa mai multe ingrediente. Exotismul oriental e bine asezonat cu o problematica grava, de morala a istoriei. Retetele de mincare turcesti si armenesti, care abunda in roman – cam ca in romanul Laurei Esquivel, Ca apa pentru ciocolata –, ar ramine la nivel pitoresc-gratuit-dragut, daca n-ar fi completate de notele grave ale genocidului armenilor din 1915, de pilda. Aici e de gasit cheia amestecului cistigator. E o reteta, dar functioneaza si nu putem decit sa ne uitam melancolici in propria gradina, unde nimeni nu pare sa vrea sa incerce asemenea retete care relaxeaza si tulbura in acelasi timp.
La prima vedere ai spune ca autoarea scrie expunind o experienta proprie, aceea a unei familii reale, a unor drame din propriul trecut, pentru ca senzatia de autenticitate e maxima, e una dintre reusitele majore ale romanului. De fapt, asa cum stiu profesionistii literaturii, totul e documentare. Elif Shafak povesteste cum a petrecut luni de zile in vizite la familii de americani de origine armeana, cum le-a ascultat povestile si le-a gustat mincarurile, pina cind s-a impregnat de toate aceste realitati suculente si tragice totodata. Povestea familiei Tchakhmakhchian, armeni nevoiti sa emigreze in Statele Unite in urma prigoanei si a genocidului la care sint supusi in Istanbulul inceputului de secol XX, te face pe tine ca cititor sa vrei sa incerci retetele de fassoulye pilaki, karniyarik, chureck sau bastirma, dar si sa citesti putin pentru a vedea cam ce s-a intimplat in 1915 cu nenumaratele familii de armeni din Turcia, intr-o vreme pe care turcii insisi nu mai vor sa si-o aminteasca, pentru ca se petrecea inainte de 1923, adica de nasterea statului modern si laic, de care sint, pe buna dreptate, atit de mindri. Aceasta dubla reactie este, trebuie sa recunoastem, o reusita importanta.
Partea pitoreasca este tributara, intr-o masura care te face sa te gindesti cite alte generatii de scriitori se vor mai nutri din aceeasi sursa, modelului Marquez. Familia turca este eminamente feminina, populata de toate tipurile posibile de femei care, in ciuda diferentelor, reusesc sa traiasca impreuna, intr-un fel de bucla a timpului, intr-un konak din Istanbul. Toate ingredientele marquesiene sint prezente, mai ales magia, intr-o cantitate mai mare decit la sud-american si intr-o maniera care aminteste, firesc, de noptile arabe. Matusa clarvazatoare are pe umarul drept un djin bun si pe umarul sting, unul rau, Doamna Dulce si Domnul Amar…
Am citit-o inainte de a-mi termina bagajele
Parabola sociala, atit de draga scriitorilor romani, e si ea prezenta si seamana surprinzator cu ce se intimpla la noi. In Istanbulul anilor 2000, intelectualii se intilnesc intr-o cafenea care se numeste in mod misterios Cafe Kundera. Sint prezente acolo personaje fara nume, dar cu ocupatii bine stabilite: Caricaturistul Alcoolic, Scenaristul Nenationalist de Filme Ultranationaliste, Gazetarul Homosexual Ascuns, Poetul Extrem de Netalentat. Vorbesc cam despre ce se vorbeste si la noi, Est si Vest, istorie si prezent, adevar artistic si crez personal versus slujbe banoase. Comentariul unui blogger e absolut exact: „Haideti, oameni buni, nu e nimic grozav sau interesant in ceea ce-l priveste pe el sau pe orice alt personaj din cafeneaua aia mizera. Nu vedeti, sint doar fete si nume din partea boema, avangardista, cu pretentii artistice a Istanbulului. O elita tipica de tara din lumea a treia care se uraste pe sine mai mult decit orice altceva pe lume”.
Un alt roman de succes scris de un autor american cu origini orientale, pe care l-as apropia de Bastarda Instanbulului, e Middlesex al lui Jeffrey Eugenides. Asemanarile sint surprinzatoare, deopotriva in continut – ramificatiile unei familii plecate din Grecia-Turcia spre Statele Unite –, dar si in forma: reinterpretarea contemporana, cu tuse si mixaje actuale a batrinului si sigurului gen saga. Cu citeva observatii in favoarea lui Eugenides: el are curajul sa inlocuiasca gravitatea senzationalista de tip istoric cu una de tip personal – genocid versus hermafroditism – si adopta un stil narativ mult mai ingenios, cu insertii de persoana I si treceri mai surprinzatoare de la un plan temporal la altul, spre deosebire de tehnica aproape clasica, de alternatie, a lui Elif Shafak.
Cartea merita citita, din toate punctele de vedere. As face aici si o mentiune speciala pentru munca foarte buna a traducatoarei, Ada Tanasa, si a redactorului, Ciprian Siulea. Eu am imprumutat-o de la o prietena, pentru vacanta de o saptamina in care urmeaza sa plec. Din pacate, am citit-o inainte de a-mi termina bagajele.
Elif Shafak, Bastarda Istanbulului,
traducere din limba engleza si note de Ada Tanasa,
colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2007