La fel ca în urmă cu 62 de ani, când am avut lipsa de inspirație să părăsesc placenta maternă, unde-mi era cald și bine, ziua de 4 martie a picat într-o duminică.
Și tot ca atunci, zăpada și viscolul au condimentat acțiunile populare prilejuite de mărețul eveniment. În 1956, mi s-a povestit, troienele aproape înveliseră satul Cacova. Drumul nu a putut fi deszăpezit câteva săptămâni, curțile gospodarilor la fel. Ca să ajungi de la o casă la alta, treceai peste garduri sau prin tuneluri săpate fără odihnă. Pe moașa care și-a făcut meseria la lumina lămpii cu gaz au cărat-o cu sania din Morteni și au introdus-o în odaie pe deasupra dâmbului de omăt adunat de crivăț lângă prispă. Mi-am exprimat în fel și chip admirația pentru munca acelor oameni, o fac și acum.
Aflând prognoza meteo ce anunța iminenta învrăjbire a vremii, gândul m-a dus la ocazia de-a petrece ziua de naștere într-un mod cât se poate de plăcut: o sticlă de coniac și o versiune nouă a Nunții lui Figaro, pusă în scenă la Opera de stat din Viena, în regia lui Sven-Eric Bechtolf, dirijor Dan Ettinger. Asta se întâmpla duminică, 25 februarie. Văzusem deja o prezentare a spectacolului și mă cuceriseră naturalețea decorului, ingeniozitatea aparent simplă a scenografiei, fluența scenelor. Interpreții m-au câștigat prin lipsa de emfază, prin firescul gesturilor, prin aerul de oameni obișnuiți, nu de vedete. Luni după-amiază, când iarna se instala în toată splendoarea, am savurat cu enormă satisfacție prima parte a spectacolului de peste trei ore. Am oprit discul, nu fiindcă plăcerea, dacă se prelungește, își pierde calitatea, ci pentru că trebuia să fac pârtie prin curte. Probabil atunci mă va fi pocnit virusul, dacă nu-l voi fi luat mai dinainte. Întors în casă, gripa s-a dezlănțuit asupra mea mai abitir ca „prietenii“ literați pe care îi persiflam cândva în articole serioase. Am pierdut noțiunea timpului. Câte zile n-am fost în stare să mă adun nici cât să scriu un e-mail, necum să compun vreun text consistent. Vreo șase n-am ieșit din casă, ci numai am crăpat ușa ca să adulmec viscolul ce-și hurluia boabele peste acoperișuri și le zidea lângă prag într-o siluetă alunecoasă.
Simptomele și manifestarea gripei n-au nimic muzical. Sau, să zic așa, au poate ceva dintr-o simfonie pentru instrumente dezacordate, în cheie total dizarmonică. N-am talentul unui Max Blecher, nici acribia unui profet al noului roman francez ca să descriu chinul ce, efectiv, mi-a scurtat viața cu mai mult decât astea șapte zile. Boala în sine nu mă îngrijora, mai pățisem asemenea atacuri, speram să scap și de ăsta. Mâncarea n-avea gust, apa era parcă distilată, aerul îmi rănea traheea. Mă deprima faptul că nu puteam asculta nici o piesă muzicală, nici nouă, nici veche, nimic. Orice sunet îmi zgâria creierii, orice riff îmi despica arterele și slobozea sângele care se închega pe măsură ce curgea, transformat într-o pastă de cianuri. Mi-am pus câteva discuri, sperând cu ardoare să primesc binefăcătoarea lor energie. N-a funcționat. Până când am dat de acesta: John McLaughlin & The 4th Dimension – Live at Ronnie Scott’s (2017, Abstract Logix).
Sunt nouă piese din bogata carieră a celui pentru care chitara a fost doar instrumentul de exprimare a mulțumirii că divinitatea l-a ales să-i aducă ofrandă. John McLaughlin este printre cei puțini care știu să fie naturali și firești, într-o lume de maniaci care vor totul, și vor totul acum! Ascultând pe McLaughlin & comp., am retrăit iarăși senzația că aud vocea zeilor, că îmi este adresată, și-mi spune blând: „Ești un atom în Univers!“.