Interviul de mai jos a fost realizat la Berlin, a doua zi după premiera mondială a lui Lemonade, lungmetrajul de debut al Ioanei Uricaru, în secțiunea Panorama a Berlinalei. Este un interviu în trei sau, mai exact, o discuție pe marginea filmului. Felul în care vorbim despre Mara (personajul principal) ca despre o persoană reală înseamnă pur și simplu că odiseea americană a unei românce plecate spre o viață mai bună este convingătoare. Regizoarea Ioana Uricaru și actrița Mălina Manovici au povestit cum au ajuns la o poveste atât de credibilă și despre cum stau față în față America reală și cea din film.
Lemonade, filmat aproape integral în Canada și vorbit în mare parte în engleză, o urmărește pe Mara, o asistentă medicală măritată recent cu un american și care așteaptă green card-ul.
Ioana Uricaru a studiat în România biologie și regie de film, iar din 2001 a plecat în SUA, unde a făcut masterul în producție de film și televiziune, luându-și doctoratul în studii critice. În prezent predă la Middlebury College din Middlebury, Vermont. A realizat în SUA scurtmetrajele The Sun and the Moon, Stopover și The Witness, în China documentarul National Treasure, iar în România a fost coautoare a filmului-omnibus Amintiri din Epoca de Aur, produs de Cristian Mungiu.
Mălina Manovici este din Bârlad și a studiat actorie la Timișoara, unde s-a și stabilit. A debutat în cinema cu Bacalaureat, de Cristian Mungiu. La toamnă, când Lemonade va intra în săli, veți constata și voi că „s-a născut o stea“.
Lemonade este o coproducție româno-germano-canadiano-suedeză a Mobra films, 42 Film, Peripheria și Filmgate Films și a fost sprijinită printre alții de Centrul Național al Cinematografiei din România. A fost filmat aproape integral în Canada.
E incredibil ce faci la primul rol principal în film. Nu ți-a fost frică?
Mălina Manovici: Ba da, sigur că există și un procent de frică, dar am avut așa un avânt și o dorință de a lucra! Ioana mi-a dat șansa asta și mi-am spus că voi face orice ca să fie OK, dar nu mă așteptam să mă ia chiar în rolul Marei… Dădusem probă și pentru Aniko, prietena Marei, și, când Ioana m-a sunat să-mi spună că mi-a dat rolul, mai întâi am sărit în sus și pe urmă am întrebat-o pe care dintre ele mi l-a dat.
Și Ruxandra Maniu, actrița care o joacă pe Aniko, e foarte bună.
Ioana Uricaru: Da, este. Nu văzusem nici un scurtmetraj în care a jucat, dar mi-a recomandat-o Cătălin Dordea, care a făcut castingul și a văzut foarte multe actrițe pentru acest rol. De fapt, când am văzut-o prima oară, mi s-a părut limpede că ea e personajul. În timpul audiției m-a și pufnit un râs nervos. De obicei citești de mai multe ori textul cu actorii, dar la ea mi-am dat seama de la prima lectură, așa că a trebuit să fac tot dansul acela cu „hai să mai facem nu știu ce“, iar ea nu înțelegea de ce râdeam.
Pe Mălina cum ai ales-o?
Ioana Uricaru: Văzusem foarte multe actrițe și pentru Mara. De fapt, cred că am văzut toate actrițele din România. (Râde.) Dincolo de faptul că e extraordinar de talentată, de dedicată și de prezentă, aduce foarte mult cu ea. Are o zestre care-i permite să poată face multe lucruri. Bine, nu mai discutăm de tehnică, deși în România tehnica nu e așa o problemă. Dincolo de toate, mi s-a părut că era foarte bună pentru acest personaj, că se conectează foarte bine cu el.
Îi dă delicatețe și tenacitate. Mara se duce înainte indiferent de ce se întâmplă, asta ține filmul la un loc. Altă actriță ar fi adus probabil alt punct de sprijin.
Ioana Uricaru: Sigur, fiecare actriță, pe lângă lucrurile pe care știe că poate să le facă, vine cu lucrurile ei personale, pe care nu i le poți schimba. Contează foarte mult și datele personale.
Acum șapte ani, când ai început proiectul, știai că povestea va fi așa cum e acum?
Ioana Uricaru: Nu. Acum șapte ani scriam și nu știam cum urma să fie pe ecran. Scenariul s-a schimbat foarte mult. Mă gândeam numai la scenariu și la cum să-l finanțez. Scenariul era ușor diferit în sensul că era mai concentrat. Totul se întâmpla într-o singură zi și erau mai puține evenimente, pentru că nu puteai avea totul în 24 de ore. Cam ce e acum în mijlocul filmului era scenariul de acum șapte ani. Îți dai seama, am avut timp destul să mă gândesc. L-am mai luat la mână, cum se zice.
Mălina Manovici: Adevărul e că ai lucrat la el până aproape de începerea filmărilor. Țin minte că eram deja în Canada când am primit un scenariu cu mici modificări.
Ioana Uricaru: Spre finalul procesului a apărut și un coscenarist, așa că acum sunt două credite de scenarist pe generic – Ioana Uricaru și Tatiana Ionașcu. Tatiana Ionașcu e un nume pe care Cristian (Cristian Mungiu, n.red.) și cu mine l-am creat pentru a reprezenta colaborarea noastră, procesul pe care îl aveam împreună.
Mălina Manovici: Nu știam!
Ioana Uricaru: Nu știu de ce nu e numele lui Cristian pe generic, asta nu pot spune, dar așa am convenit noi. Tatiana Ionașcu e numele bunicii lui Cristian, de la care a învățat el să întoarcă lucrurile pe toate părțile. Pe scenariu am lucrat împreună cu vreo două-trei luni înainte de filmare la niște dialoguri și mi-a sugerat să mai adăugam niște scene, dar pe regie n-a intervenit deloc. Am fost singură total în timpul filmărilor, doar o singură dată am vorbit cu el, pentru că aveam nevoie de o sugestie, iar la montaj a venit de două-trei ori.
Ce mi-a plăcut la film este că, deși vorbește despre ce greu e să te integrezi în America, îți arată că această tenacitate de care ai nevoie este, de fapt, însăși esența visului american.
Ioana Uricaru: Exact despre asta e vorba. Despre faptul că e foarte greu și foarte nasol și te întrebi la un moment dat de ce să te chinui, dar, exact în timp ce te lupți, descoperi niște lucruri despre tine și totul devine dintr-o dată foarte atrăgător. Descoperi că nu știai că poți face niște lucruri și atunci ești deja investit în lupta asta și ajungi să vrei să reușești.
Mălina Manovici: E și un proces de transformare personală.
Cum arăta visul tău american când ai plecat din România, în 2001?
Ioana Uricaru: Nu știu dacă era chiar un vis. M-am dus să fac graduate school la o universitate din Los Angeles (School of Cinematic Arts de la University of Southern California, n.red.) și, în clipa aia, nu era formulat ca vis. M-am dus acolo pentru că am simțit că asta voiam atunci. Bine, îmi imaginam că, dacă mă duc până acolo, n-o să mă întorc cu coada între picioare, dar bineînțeles că la fața locului am descoperit că era, de fapt, foarte complicat. Dar nu m-am întors și n-am renunțat, chiar mi-am luat green card-ul până la urmă!
Nu cred că era visul tău să-l iei.
Ioana Uricaru: Nu, dar devine o necesitate, pentru că e atât de precară situația, încât, dacă nu îți faci o situație legală clară și sigură, ești tot timpul în pericol să pierzi tot și ești mereu limitat de restricții, reguli și interdicții.
Acum ești realizată?
Ioana Uricaru: Nu știu dacă sunt realizată. (Râde.) Am green card și am un job, predau la o universitate din Vermont (Assistant Professor of Film and Media Culture la Middlebury College din Middlebury, Vermont, n.red.).
Și faci filme și în România, și pe continentul american.
Ioana Uricaru: Ăsta e de fapt visul aproape imposibil al imigrantului – să te duci în țara în care vrei să te duci, dar să nu pleci din țara din care pleci. Mi-am dorit foarte mult dacă pot cumva să nu plec de tot. Fiecare își imaginează că n-o să piardă lucrurile pe care le lasă în urmă fiindcă le câștigă pe celelalte, dar nu e chiar așa.
Pentru Ioana a fost o chestie trăită, dar ție, care locuiești în România, cât de greu ți-a fost să intri în pielea unui personaj care pleacă în altă țară?
Mălina Manovici: Păi nu știu, nu foarte greu. Când am ajuns în Canada, cu mai bine de două săptămâni înainte să înceapă filmările, și am participat un pic la procesul de casting de acolo, foarte mult timp am fost pe cont propriu. Normal, nu se poate compara cu ce e în scenariu, dar mă simțeam singură și vulnerabilă și puțin pierdută, iar asta m-a pus în legătură cu personajul. Într-un fel, în mintea mea personajul a pornit de acolo. Bineînțeles, învățasem textul, înțelesesem toate situațiile și repetasem cu partenerul, dar a fost un declic atunci când m-am focusat pe starea pe care am avut-o așteptând începerea filmărilor.
În scenele în care mergi singură pe lângă autostradă pari într-adevăr foarte singură.
Mălina Manovici: Aseară, când am văzut filmul, chiar mă gândeam: „Uite la femeia asta cât de pierdută în spațiu e, nu-și găsește direcția“.
Cu toate astea nu se lasă, deși eu mă așteptam să se întoarcă în România.
Mălina Manovici: Cu siguranță s-a gândit la asta. Și finalul e puțin ambiguu, te poți gândi că poate peste câtva timp se va întoarce, deși vreau să cred că nu. Oricum, nu s-ar întoarce cu coada între picioare.
Asta e o chestie românească, să nu te întorci cu coada între picioare?
Ioana Uricaru: Nu cred. Odată ce apuci să faci două-trei lucruri în care simți că progresezi și reușești să învingi niște obstacole, deja ești atât de investit în această călătorie încât nu-ți mai vine să te întorci. Țin minte că am trecut printr-o situație groaznică în anul I: n-aveam bani, școala era scumpă și atunci am contemplat ideea să las totul și să mă întorc. Dar aveam în mine o mare dorință de a găsi totuși o soluție. Vorba lui Aniko: „Eu acasă nu mă mai întorc!“. Deși nu aveam nici un motiv să nu mă întorc în afara faptului că deja stătusem un an de zile. Nu era vorba că începuse să-mi placă, pentru că e ca și cum te urci pe Everest – nu îți place neapărat, dar simți că ai realizat ceva și nu vrei să renunți.
Stilistic vorbind, ai știut că vrei un film care să arate ca un film european sau românesc?
Ioana Uricaru: Nu prea știu cum să fac altfel. Așa mi-a venit. M-am exprimat cum mi s-a părut mie potrivit, cum am simțit că e onest, că mă reprezintă. Probabil se simte că sunt româncă și deci europeană ca sensibilitate, ca perspectivă.
Eu am văzut Lemonade ca pe un film românesc filmat în alt mediu și care ne arată o Americă altfel de cum o știm din filmele de la mall.
Ioana Uricaru: Asta am și vrut foarte mult, ca America din film să nu arate ca cea pe care o știm. După 16 ani de trăit acolo, încă mi se mai întâmplă să mă trezesc în ofsaid fiindcă nu înțeleg obiceiuri, comportamente sau chiar cuvinte. Deci probabil că pentru Mara totul pare străin și necesită un efort de adaptare.
Ce v-a facut Ioana de sunteți atât de convingători?
Mălina Manovici: Am repetat înainte – când au fost scene mai complexe, mai mari, mai grele am repetat cu o zi înainte –, dar au fost și foarte multe duble și atunci te rulezi.
Cu Milan Hurduc, interpretul băiatului tău din film, cum te-ai înțeles?
Mălina Manovici: Este minunat, ne-am înțeles foarte bine. Am petrecut un timp împreună înainte de filmări, în București. Am făcut tot felul de activități: am stat la el acasă, am dormit cu el în pat, l-am luat de la școală, am fost în parc, ne-am jucat. Mi s-a părut ciudat la început, dar pe urmă ne-am obișnuit și s-a creat o legătură între noi.
Ioana Uricaru: Am plecat în Canada să lucrez la casting și le-am zis: „Petreceți și voi niște timp împreună. Hang out, cum se zice, să vă obișnuiți unul cu altul“.
Mălina Manovici: Sunt interesante experimentele astea. Nu cred că îți dai seama imediat cât de mult te ajută.
Trebuia să se simtă legătura mamă-fiu când se bagă poliția între voi.
Ioana Uricaru: Scena aceea i s-a întâmplat unui prieten de-al meu. Toate scenele din film s-au întâmplat cuiva. Scena cu iaurtul e clasică. Și aici în Germania mă trezesc întrebând: „Dar iaurt normal n-aveți?“. Foarte multe replici din film nu doar că le-am spus eu sau mi le-au spus alții, dar li s-au întâmplat și celor din film. Când Milan și cu mama lui au venit în Canada (eram toți în același hotel), iar la un moment Cristiana s-a dus nu știu unde și l-a lăsat pe Milan zece minute singur în cameră, a găsit la întoarcere security-ul hotelului intrat în cameră să vadă de ce e copilul singur.
Mi-ai spus că filmul va fi în Competiție la Tribeca (festival fondat de Robert De Niro), iar la toamnă intră în sălile din România. În care din cele două situații ai cele mai mari emoții?
Ioana Uricaru: Emoțiile sunt, firește, diferite în cele două cazuri. Nu sunt emoții în sensul de nervozitate ci mai degrabă de curiozitate, de dorința de a afla direct de la spectatori cum înțeleg ei filmul. La New York va fi interesant să percep ce cred americanii despre felul în care am descris lumea, societatea lor, dar sper că vor fi și mulți imigranți care vor veni să vadă filmul. În România va fi, cred, ceva nou pentru publicul nostru – un film despre români vorbit majoritar în engleză, deci sunt nerăbdătoare să aud păreri și să am o conversație cu spectatorii români.
FOTO 1: Annette Hornischer courtesy of American Academy in Berlin
FOTO 2: Voodoo films