Jumătate de viață, cel mai recent tradus roman al scriitoarei catalane Care Santos, este una din acele cărți cu aer melancolic-almodovarian, în care ușurătatea existenței se amestecă, în proporții egale, cu drama și cu greutatea ireductibilă a unui rău petrecut în trecut.
Motorul care pune în mișcare întreaga încărcătură epică ține de secrete. Vechi, traumatizante, noi și dătătoare de angoase, secretele sunt moneda de schimb cu care operează un grup de cinci femei, apropiate în copilărie, dar cu alegeri de viață foarte diferite mai apoi. Cartea pendulează între scene din trecutul lor comun, la internatul unei mănăstiri catolice, și prezentul în care se reunesc, în anii ’80, în restaurantul nou deschis din Barcelona al uneia dintre ele. Ritmul e strâns, subiectul acaparant, vocile credibile, iar fundalul, cu tulburările politice din timpul dictaturii franchiste, adaugă încă o latură menită să capteze cititorul, după toate regulile unui bestseller.
Cartea s-a bucurat însă nu numai de prețuirea cititorilor, ci a strâns și cronici foarte favorabile, adjudecându-și, în 2017, Premiul Nadal. Un bestseller premiat ar fi cea mai succintă recomandare care i se poate aplica acestui roman, unul care își ține promisiunile, alambicând intriga și amplificând miza, până la final.
Tema care leagă toate poveștile în acest roman este iertarea
Cele cinci prietene, Olga, Marta, Lolita, Nina și Julia sunt crescute de călugărițe, după reguli dure, care implică violență fizică și emoțională și accentuează în fiecare zi vulnerabilitatea tinerelor fete. Fiecare intră în internat purtând după sine povestea propriei familii: Olga și Marta sunt plasate la călugărițe de mama lor, care urmează să se recăsătorească, Lolita e fiica unor muzicieni care au fost asasinați în zilele sângeroase ale instalării lui Franco, Nina e fiica unor industriași pentru care doar statutul contează, pe când Julia, a cărei viață va fi definitiv marcată de un joc aparent nevinovat, pus la cale de toate cinci, e orfană. Julia e acceptată în mânăstire și călugărițele îi permit să studieze la un loc cu celelalte, dar viața ei înseamnă muncă abrutizantă și multiple umilințe, de la care nici colegele nu o scutesc întotdeauna. Cea mai agresivă, și cea care îi va provoca Juliei un rău imens, este Olga, șefa grupului, prezență autoritară care impune regulile și cere ascultare. Viețile lor se vor despărți dramatic după un joc care se termină urât, iar Julia este abuzată de un băiat cu mințile rătăcite, Vicente, pe care călugărițele îl adăposteau pe lângă mânăstire.
După treizeci de ani, Julia reapare în poveste, în postura de deputată cu o agendă de stânga, avocată cu studii la Sorbona, iar parcursul fiecăreia e refăcut din flashbackuri sau prin dialoguri menite să lămurească alegerile fiecăreia.
Tema care leagă toate poveștile de viață care se bifurcă în acest roman este iertarea. Mottoul ales de Care Santos indică fără dubiu problematica de adâncime a acestui roman, înviorat cu nenumărate răsturnări de situație, ca într-un veritabil serial radiofonic. „Nu se poate ierta decât ceea ce este de neiertat (Joan-Carles Mèlich)“ stă scris pe pagina de gardă, iar fiecare episod inclus în roman împinge narațiunea către un climax care dramatizează posibilitatea și necesitatea iertării. Drama Juliei, care, după ce e abuzată, mai e și gonită de călugărițe din mănăstire, se transformă, treptat, într-un parcurs în care salvarea devine posibilă, iar prietenii adevărați apar chiar în cele mai negre situații. Ajutată de o deținută comunistă, fără școală, dar cu o generozitate umană rarisimă, Julia reușește să iasă din calvarul în care o aruncaseră abuzurile și indiferența celor care ar fi trebuit s-o protejeze. Parcursul ei este cel mai dramatic dintre toate și presupune și cele mai multe încercări, dar cei treizeci de ani scurși peste toate nu au ferit-o pe nici una de greutăți și de praguri.
Marta, în restaurantul căreia se întâlnesc, visa să devină scriitoare, dar, căsătorită cu un editor de succes, a ajuns să gătească pentru a întreține o ambianță primitoare pentru invitații la cină și, în final, să scrie cărți de bucate care au făcut-o celebră în întreaga țară. Olga, sora ei, și cea care a împins-o, practic, pe Julia, în brațele abuzatorului, își construiește milimetric o fațadă impecabilă, în care uzanțele și respectabilitatea primează, dar care nu reușește să mascheze golul, senzația de abandon și povara vinii, veche de trei decenii. Lola e văduvă și însărcinată în ultima lună, purtând nu doar greutatea sarcinii, ci și povara unor porniri inacceptabile social, pe care nu le poate domoli. Cât despre Nina, ea pozează histrionic într-o femeie libertină, dezinhibată, stăpână pe propria sexualitate, când în realitate trăiește o viață de minciună și autoamăgiri.
Multe adevăruri incomode despre natura umană
Nici una nu se așază la masă fără mască, fiecare are ceva de păstrat numai pentru sine, dar fiecare va ajunge să dezvăluie vulnerabilități, greșeli sau episoade tabu din propriile vieți, care, mărturisite la cină, cu paharele de vin mereu pline, sunt analizate și împărtășite cu măsura omenescului, dincolo de orice false rigori. Și pe măsură ce felurile sofisticate, inventate de Marta, vin și pleacă de la masă, secretele și confesiunile curg neabătute, lăsând la lumină adevăratele chipuri ale celor cinci prietene peste care a trecut, cu adevărat, o jumătate de viață.
Care Santos și-a dorit să scrie un roman care să amintească, cumva, de trecutul ei și al colegelor sale, educate la Colegiul Imaculatei Concepții din Mataró, orașul ei natal, din apropierea Barcelonei. Într-o notă lăsată la finalul romanului, povestește cum, pe 10 iulie 2015, douăzeci și șapte de femei de patruzeci și cinci de ani s-au întâlnit la ea acasă, pentru a sărbători treizeci și unu de ani de la terminarea școlii medii. Le-a promis atunci să scrie o carte care să conțină câte ceva din ceea ce ele au trăit și din acel model de educație, care, după cum ea însăși îl caracterizează, pare „antediluvian“.
A ajuns, în schimb, să scrie o carte plasată în vremea propriilor bunici, cu întâmplări care nu mai aveau legătură cu ele, dar și cu portrete în care unele dintre vechile prietene își pot recunoaște trăsăturile. Meniul descris în carte a fost gândit de o scriitoare și bucătăreasă cu carte de identitate în lumea reală, Ada Parellada, semn că totul a fost luat foarte în serios, și că jocurile dintre real și fictiv au fost asumate, cu complicități, pe mai multe niveluri.
Jumătate de viață este un roman spumos, care se lasă citit cu mare ușurință, dar în care sunt devoalate atât de multe adevăruri incomode despre natura umană, încât lectura se transformă, discret, în ritual terapeutic: despre acceptare și înțelegere, despre umbrele cu care trebuie să facem cu toții pace.
Care Santos, Jumătate de viață, trad. Irina Dogaru, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, București, 2018.