„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Statuia comandorului, de Varujan Vosganian, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Bârligea privi în lungul drumului, își suflă în palme și urcă treptele. Fusese conac boieresc acolo, avea deasupra ușii doi îngerași de ipsos care suflau în trompete. Pe vremuri fusese și o femeie goală pe care o dăduseră jos de rușinea pe care o băga în săteni. Îngerașii nu-i coborâseră, venise popa cu cartea unde scria că îngerii n-au nici de unele, nici de altele, așa că, nici bărbați, nici femei nefiind, pot să umble liniștiți în pielea goală, chiar și deasupra ușii de la primărie. Șovăi o clipă, își scoase căciula și intră. Pe hol, nici țipenie. Citi inscripțiile de pe uși, apoi bătu la una din ele și băgă capul. La o masă lungă, cu față de masă roșie, cu telefon lângă mormane de hârtii și cu o hartă mare a Americii de Nord în spate, rămasă de la boier, Bartolomeu. Bârligea închise ușa după el și așteptă în prag.
— Ziua bună, cumetre, spuse.
— Bună ziua, tovarășe! îi răspunse răspicat Bartolomeu.
„Io-te al dracu’!“, gândi Bârligea, așezându-se pe scaun și așteptând. Bartolomeu mai învârti niște hârtii, apoi le dădu la o parte și se propti cu coatele pe birou. Bârligea își mototoli ce-și mototoli căciula și în cele din urmă o puse pe colțul mesei.
— Cum merge treaba? îl întrebă Bartolomeu în sfârșit.
— Păi… cum să meargă? Cu frigornița asta…
Bartolomeu n-avea timp de pierdut. Scoase o hârtie pe care o vârî sub nasul lui Bârligea. Era plină de cifre.
— Ai citit? întrebă Bartolomeu.
Abia avusese timp să-și arunce ochii pe foaie.
— Am citit.
Bartolomeu luă foaia înapoi și îi băgă alta sub nas. Asta da, era plină de desene, care mai de care mai colorate, mai frumos trase cu penița.
— Ai văzut?
Bârligea dădu din cap în semn că da și că-i place. Bartolomeu așeză hârtia la loc, apoi ridică amenințător degetul:
— Stăm prost cu achizițiile!
— De… făcu Bârligea, cu înțelegere.
Bartolomeu căută cu degetul pe foaie și se opri undeva la mijlocul ei.
— Dumneata! Cât lapte ai predat de la începutul anului?
— D-apăi, cine mai ține minte?
— Îți spun eu! N-ai predat nici o picătură.
Bârligea își lungi gâtul. Desenele nu i se mai păreau așa de frumos colorate.
— Așa scrie acolo?
— Așa!
Bartolomeu își puse palma rășchirată pe foaie.
— Cum explici una ca asta, tovarășe?
— Păi, nu ți-am spus? Frigornița…
— Achizițiile nu țin seama de vreme!
— Achizițiile nu, cumetre… Da’ vaca…
Bârligea se foi nemulțumit pe scaun. Își săltă căciula pe frunte și frecă locul, unde rămăsese o dungă roșie, lucind de sudoare:
— Adică ce-ar fi vrut dumnealui? îi întrebă pe ceilalți. Să-i dau întâi lui la primărie și p-ormă, dacă mai rămâne ceva, să umplu fundu’ străchinii pentru femeie și pentru copilași?
— Lasă asta, spuse Carabă, turnându-i în păhărel. Mai bine ia-o de la început.
— Păi, mă duc la primărie…
— Bine, asta știm…
— Bag capu’ pe ușă și unde nu dau de Bartolomeu, care stătea la un birou cam cât mesele astea trei la un loc. Zic: Ziua bună, cumetre. Că, m-am gândit io, la o adică, suntem și puțin neamuri. El, bățos. Zice: Bună ziua, tovarășe. Auzi, tovarășe! A uitat, de Bobotează, când s-a îmbătat în așa hal că a trebuit să-l duc cu sania acasă, că, dacă-l suiam în căruță, tot aluneca să cadă de hurducături. Și se ținea ca un prunc de gâtul meu și din Bârliguță nu mă mai scotea.
— Așa… și…
— Cum ziceam. Mă ia pe departe. Că adică cum merge treaba. Care treabă, zic eu, pe gerurile astea. El, nici una, nici două, mă ia cu lozinci. Că ce dacă-i frig afară? Că omu’ gospodar… Că hărnicia… Că ețetera…
— Și tu ce-ai zis?
— Io ce era să mai zic? Parcă mai puteam să zic ceva? P-ormă mă băga în alte belele. Te pui la mintea lui?
— Da’ de vacă… de vacă cum a venit vorba?
— Păi, tocmai aia e, că aicea voia să mă aducă dumnealui.
— La vacă…
Bârligea le făcu semn să-i mai toarne. Pandelie îl îndemnă să tacă, arătând spre Satală, care-și făcea de lucru la masa de alături.
— Vorbește mai încet. E omul primăriei…
Bârligea bău și trânti paharul pe masă, făcând cu mâna a lehamite că adică nici nu-i pasă. Pandelie îl urmări cu coada ochiului pe Satală cum scutură fața de masă și se îndepărtează, să schimbe paharele, apoi îl îmboldi din nou.
— Mă întreabă dacă am predat lapte, continuă Bârligea. Adică să mă dau singur în vileag. Eu atuncea fac pe prostu’, că nu știu. Da’ avea, al dracu’, listă cu toți care au predat.
— E pirat mare, făcu Pandelie.
— Și zice, își subție vocea Bârligea, n-ai predat nici un litru. Mersi de informație, parcă io nu știam. Că doar nu era să ducă altu’ în locul meu laptele. Că cum explic. Păi, zic, io să-ți explic? Vino să-ți explice vaca. Sau mai bine explică-i mata, învaț-o lozincile pe care mi le spui mie. Poate după aia dă vaca lapte fără să se mai oprească și nu-i mai pui decât robinet la țâțe.
— Chiar așa i-ai spus?
— Chiar așa! minți Bârligea.
— Și-a găsit nașu’ Bartolomeu.
— D-apoi cum? se grozăvi Bârligea, trântindu-și căciula pe masă.
Goglează tăcuse în tot timpul ăsta. Citea ziarul, urmărind șirurile de litere cu degetul noduros.
— Ce zice? se întinse spre el Pandelie.
— Zice că-i cald.
— Aha! se lămuri, strângându-și sumanul la gât.
Nu prea mai rămăsese lume în cârciumă. Oamenii plecaseră pe la casele lor pentru prânz. Ei nu se grăbeau.
— Mai pune-mi un pahar, ceru Bârligea.
— Mai pune-i, bre, sări Carabă. Acu poa’ să bea liniștit.
— Măcar am scăpat de-o grijă, spuse Bârligea, luând paharul.
De fapt, se frământa mai departe. Dar trântise căciula pe masă și nu mai avea cum să-și spună gândurile până la capăt.