„Este o problemă extrem de controversată“, am citit despre această temă. „Academicieni din ambele tabere au argumente bine fundamentate“, am aflat în documentare. „Să nu cumva să folosiți pseudo-studii științifice pentru a vă justifica obiceiul vostru oribil“ – astfel suna un titlu legat de dezbatere.
Subiectul discuției? Dacă la finalul unei propoziții, după punct, se lasă unul sau două spații.
Am crescut având manualele de gramatică undeva mai presus decât Biblia. Știam, la 12 ani, să zic dacă o anumită regulă este conform DOOM – „Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române“ sau conform Gramaticii Academiei, ba chiar și câteva considerații exotice despre diferențe între „școala ieșeană“ și „școala bucureșteană“. Am judecat oamenii în funcție de cum scriau „odată cu“ și „odată ce“. Am rupt o prietenie cu cineva care insista că „vroiam“ este corect. Habar nu aveam, în tot acest timp, că există un univers paralel în care se dezbate dacă sfârșitul unei propoziții este urmat de un spațiu liber sau două spații libere.
Dezbaterea durează de vreo câteva zeci de ani și a fost readusă în prim-plan de un articol științific apărut pe 24 aprilie într-un jurnal american din domeniul psihologiei. Studiul a urmărit efectele spațierii duble la finalul propoziției asupra procesării și înțelegerii textelor. Și, chiar dacă nu a demonstrat că oamenii nu înțeleg mai bine un text cu propoziții despărțite prin două spații, un dispozitiv care urmărea mișcarea ochilor a determinat că textul este mai ușor procesat de vederea noastră atunci când între propoziții distanța este mai mare. De aici, a tras concluzia că industria editorială ar trebui să revină la a folosi două spații libere după un punct.
Dacă sunteți ca mine, probabil vă întrebați: dar când s-a întâmplat asta vreodată? În primul rând felicitări, nu suntem bătrâni. În al doilea rând, acesta era standardul pe vremea textelor scrise la mașina de scris și chiar mai devreme, din perioada începutului tipografiei și apoi a apariției linotipului. Pentru că mașinile de scris sunt mai aproape de viețile noastre, iată explicația: textele scrise la mașină acordau același spațiu unei litere, indiferent care era aceasta. Litera „i“, un caracter îngust, primea exact aceleași spațiu ca litera „m“, un caracter mult mai lat. Asta făcea ca textele să pară uneori lăbărțate, cu spații nefirești între litere, ceea ce răpea un pic din efectul spațiului dintre cuvinte. Astfel, la finalul propozițiilor, pentru ca finalul ideii să fie cu adevărat sesizabil, se foloseau două spații.
Tranziția spre folosirea unui singur spațiu s-a făcut prin anii ’50, odată cu apariția diverselor tipuri de caractere tipărite, ceea ce astăzi cunoaștem sub numele de „font“. Pe calculator, de exemplu, literele nu sunt considerate de lățime egală, ceea ce face mult mai ușor de perceput despărțirea între cuvinte și, respectiv, între propoziții. În schimb, cei care au învățat pe vremuri să scrie la mașinile de scris foloseau spațiu dublu. Când s-a trecut la redactarea textelor pe computer, obiceiul s-a pierdut greu, iar unii încă insistă că este modul corect de a semnala finalul unei propoziții.
În prezent, dezbaterea pare o luptă între o gardă veche și una nouă. Este oricum minunat că mințile luminate se ocupă de astfel de probleme. Cu siguranță că asta ne va ajuta să cucerim ultima frontieră – spațiul.