Continuăm, așadar, mica istorioară a relației – sau non-relației – Hertei Müller cu Uniunea Scriitorilor din România, de acum de la nașterea democrației încoace, adică din 1990, când cererea de intrare în USR, depusă de prozatoare în 1985 este aprobată la pachet cu alte zeci sau sute.
Doar că la acea vreme Herta Müller era de vreo trei-patru ani în Germania, unde începea o carieră literară fulminantă în noul mediu cultural. Va fi știut ea că, în timp ce flana pe străzile Berlinului, la București tocmai i se acorda, cu o întârziere de cinci ani și-o revoluție, statutul de membru al USR? Puțin probabil, deși nu imposibil. De altfel, printre noii membri neștiutori ai USR se vor fi numărat și alți scriitori emigrați, inclusiv o bună parte dintre româno-germanii emigrați din Republica Socialistă România și deveniți scriitori prestigioși în Republica Federală Germană.
Reprezentanții USR spun că în anii 1993-1994 au încercat să ia legătura cu autorii emigrați, dar aceștia – sau o bună parte dintre ei – nu s-au mai arătat interesați de apartenența la asociația literară din țara lor de origine. Ca și în cazul cererilor retrase, despre care pomenea William Totok, declarația Uniunii Scriitorilor trebuie luată cum grano salis. La acea vreme (spre deosebire de zilele noastre) era destul de greu să iei legătura cu cineva din Germania. Nu exista internet, nu existau telefoane mobile, nu exista Facebook, vai! Informațiile se transmiteau mai degrabă prin cunoștințe, prin prieteni, din gură în gură. Și unde s-o anunți pe Herta Müller – de exemplu – că trebuie să vină la Timișoara și să-și plătească și ea cotizația de proaspăt membru USR? La Berlin, pe colț, chiar lângă biserică?
Aici mai există un amănunt, până acum ignorat pe tot parcursul conflictului deschis: până la un moment dat membrii USR nu-și prea băteau capul cu cotizația. Dacă voiau să o plătească, o plăteau, dacă nu, nu. Mulți scriitori din țară, din marile orașe, erau restanțieri la plata cotizației – de multe ori fiindcă nici nu-și aminteau, ignorau și nici nu exista o presiune din partea asociației. Pe atunci Uniunea Scriitorilor nu semăna mai deloc cu Administrația Fiscală. E drept că în anii 1990 USR nici nu conta foarte mult pe aceste cotizații. La acea vreme Uniunea Scriitorilor avea mai multe surse de venit și un patrimoniu mult mai bogat decât azi – dar, grație unui management nu foarte inteligent (sau, cum spun gurile rele, inteligent doar pentru unii membri din conducere), le-a cam pierdut în ultimele două decenii. Și, pe de altă parte, suspendarea unui scriitor pentru neplata cotizației nici nu însemna mare lucru: restanțierul își pierdea dreptul de vot la niște alegeri care poate că nici nu-l interesau și cam asta era. Iar în ceea ce-i privea pe membrii USR emigrați sau exilați, era greu de presupus că o să se deplaseze până în România doar ca să plătească o cotizație (pe atunci chiar simbolică), să primească o chitanță scrisă de mână și o ștampilă pe un carnet. Și nici nu cred că își imaginau că li se cere așa ceva sau că ar conta cu adevărat. (Dar despre asta o să povestesc ceva mai târziu, într-o săptămână și mai bună.)
Numai că, în timp ce Herta Müller își continua cariera literară în Germania, primea premiu după premiu cu romanele sale despre spațiul românesc (dar nu-și plătea cotizația la USR), în România a apărut faimoasa lege 8 din 2006, care acorda o indemnizație de 50% din valoarea pensiei tuturor artiștilor și creatorilor care sunt membri ai unor uniuni de creație considerate de utilitate publică. Adică și membrilor USR. Două au fost efectele mai importante ale acestei legi: mai întâi că la Uniunea Scriitorilor și-au depus cereri de înscriere sute de oameni cu veleități literare și mulți dintre ei au reușit să fie acceptați, iar în al doilea rând că de-acum conducerea USR avea un instrument de constrângere pentru cei rămași datori cu cotizația: suspendarea din calitatea de membru, care determina automat și suspendarea indemnizației – altfel, plătită din bugetul statului. Așa că Uniunea Scriitorilor s-a pomenit cu mulți membri, majoritatea pensionari și beneficiari de indemnizație, oameni necăjiți, care au ajuns să depindă de acel supliment de pensie și au revigorat bugetul subțiat al USR.
Cu scriitorii emigrați sau exilați lucrurile însă stau altfel. Greșeala conducerii USR, care a afectat acum, cu oarecare întârziere, imaginea acestei organizații, a fost că i-a tratat în același fel ca pe scriitorii din țară. O să încerc să explic asta săptămâna viitoare.